Bun venit pe Desene Vechi !




Copii au ca model personalele lor preferate, eroii lor preferaţi din  desenele animate. Indiferent de vârsta pe care o ai desenele animate  reprezintă fericirea copilăriei tale.

Site-ul Desene-vechi.blogspot.com este sursa principală de episoade şi  serii complete ale celor mai bine cotate desene animate din lume.  Preluăm seriale complete de la cele mai cunoscute posturi TV precum  Disney Channel, Cartoon Network şi Minimax. Desenele animate sunt grupate pe categorii pentru a fii uşor accesibile  oricărui copil şi nu numai. În partea de sus  găseşti  desene animate dublate în limba românăserialele în limbi straine , Filme animate si poti sa vorbesti cu ceilalti vizitatori pe CHAT
 Daca detii un site/blog si doresti sa ne ajuti poti adauga pe siteul/blogul tau unul din Bannerele noaste care pot fii luate de AICI ! Multumim

Puteti vizualiza :







Siteul nostru este absolut legal si contine doar linkuri catre alte  site-uri de pe internet:(rapidshare.com, megaupload.com, megashare(s),  peteava.ro si altele...). Noi nu gazduim  sau uplodam nici un fisier video, media si nu suntem responsabili   pentru acuratete, copyright, legalitate, decenta sau alt aspect ce ar  putea contine site-ul nostru. Daca aveti orice problema legala va rugam  contactati site-urile care hosteaza aceste fisiere.

Vă rugăm să reţineţi că aceste fişiere sunt puse la dispoziţie în mod gratuit, aceste pagini fiind destinate doar pentru uz personal şi nu pentru utilizarea comercială.




Vizionare plăcută !

Omul-de-flori-cu-barba-de-mătase sau povestea lui Făt-Frumos

Poveşti de Nicolae Filimon - Omul-de-flori-cu-barba-de-mătase sau povestea lui Făt-FrumosA fost odată ca niciodată, daca n-ar fi, nici că s-ar mai povesti, când lupii beau tutun şi urşii făceau săpun, de-şi ungeau femeile feţele şi uncheşii bărbile.
        A fost odată un împărat mare şi tare. După ce bătu pre toţi împăraţii pământului şi le luă împărăţiile, se însură şi făcu trei fete: una cu soarele-n frunte, alta cu luna în spate, iar cea mai mică cu luceafărul de dimineaţă iarăşi în frunte; şi toate erau mai frumoase decât zânele munţilor şi ale pădurilor.
        Aceste fete se duseră la scăldat şi intrară într-o baie de marmură; dar deodată se ridică o furtună pe cer şi le răpi pe câtetrele. Ajungând la urechile împăratului această întâmplare, i se tăie inima şi muri, lăsând pe împărăteasa văduvă.
        Într-o zi, împărăteasa se apucă să măture prin casă, dar pe când mătura, îi sări un bob de piper în poală; ea luă bobul şi-l puse pe sobă, dar el sări şi de acolo iar în poala împărătesei. Văzând că nu poate scăpa de dânsul, îl înghiţi; şi aşa rămase grea şi născu un copil cu părul de aur.
        Acest copil creştea în trei zile cât cresc alţi copii în treizeci de ani şi se făcu voinic ca brazii munţilor. Împărăteasa îl dete la dascăl de învăţă toate măiestriile lumii şi, temându-se ca să nu-l piardă, îi făcu o colivie de aur şi-l închise într-însa, dându-i jucării copilăreşti ca să-i treacă de urât.
        Într-o zi trecu p-acolo o babă cu două tivdi cu apă; feciorul de împărat o văzu şi, trăgând cu arcul îi sparse amândouă tivdiile. Baba se uită în sus şi, văzându-l, îi zise:
        - Lua-te-ar mama Vântului turbat, care a luat pe câtetrele surorile tale.
        Feciorul de împărat, cum auzi blestemul babei, chemă pe mumă-sa şi-i zise:
        - Ian spune-mi, mamă, am avut eu surori ori nu?
        - N-ai avut, dragul mamei, nici o soră, răspunse împărăteasa.
        - Spune-mi drept, mamă, că daca nu, mă vei pierde.
        Văzând însă că mumă-sa nu voia să-i spună adevărul, se făcu bolnav şi-i zise că, daca nu-i va da ţâţă de subt talpa casei, el va muri. Împărăteasa făgădui ca-i va împlini această cerere. Atunci el se sculă din pat şi rădică talpa casei şi mă-sa puse ţâţa subt talpă, dar el lăsă talpa cam greu peste ţâţă, zicând iarăşi mă-sii:
        - Spune-mi, mamă, am avut eu alţi fraţi sau surori?
        Deocamdată mumă-sa nu voi să-i spuie, dar el lăsă talpa şi mai mult; atunci mumă-sa, nemaiputând să rabde, zise:
        - Să ştii, fătul meu, că ai avut trei surori mai frumoase decât zânele râurilor şi ale pădurilor, dar le-au răpit cei trei zmei care lăcuiesc pe tărâmul cellalt.
        - Spune-mi acum ce fel de om a fost tată-meu, care sunt armele care purta şi pe ce cal încăleca?
        - Tată-tău a fost un mare viteaz şi s-a bătut nouă ani cu zmeul Răchită-înflorită, ca să ia pe soră-sa de nevastă; armele lui sunt îngropate la rădăcina unui plop în grădină, iar calul paşte iarbă verde prin livede.
        Atunci el, încredinţându-se despre toate, i-a dat drumul şi, ducându-se la un vrăjitor, i-a spus tot ce aflase de la dânsa.
        - Ei bine, zise vrăjitorul, acum du-te şi ie frâul şi-l sună în trei părţi ale livezii.
        El luă frâul şi-l sună la cele trei părţi ale livezii şi îndată veni la dânsul o mârţoagă de cal şchiop şi plin de bube. Făt-Frumos îi dete un picior în piept şi se duse d-a berbeleacul cale de nouă zile şi nouă nopţi. Sună frâul de al doilea şi de al treilea, dar tot acel cal veni. Văzând aceasta, scoase paloşul să-l înfigă în pieptul calului. Dar calul îi zise:
        - Făt-Frumos, Făt-Frumos, nu mă omorî, ci du-te de taie trei sute de viţei de la trei sute de vaci şi dă-mi laptele să-l beau. Făt-Frumos făcu precum îi zisese calul, iar peste trei zile sună iarăşi frâul; dar d-astă dată veni un cal ca un zmeu şi-i zise:
        - Ian încalecă acum pe mine şi atinge-mă de trei ori cu scările.
        Făt-Frumos împlini voia calului şi, după ce se plimbă puţin cu dânsul, îl atinse de trei ori cu scările; atunci calul deschise douăsprezece aripi şi zbură cu dânsul până la Vântul turbat apoi, coborându-se tot pe locul de unde plecase, zise:
        - Făt-Frumos, dacă vrei să te slujesc cum se cade, să mai tai şase sute de viţei de la şase sute de vaci şi să-mi dai laptele să-l beau.
        Făt-Frumos împlini şi această poruncă a calului; iar peste trei zile veni împlătoşat şi încoifat şi sună frâul. Calul veni şi el numaidecât, înşelat şi înfrânat, apoi zise:
        - Iată-mă, stăpâne, gata la poruncile tale.
        Făt-Frumos încălecă pe cal şi se duse şi iar se duse cale lungă şi nătângă ca Dumnezeu să ne-ajungă, iar când soarele ajunsese pe la chindii, intră într-o pădure neagră şi întunecoasă. După ce călători câtva timp prin acea pădure, calul se opri în loc şi-i zise:
        - Stăpâne, uită-te bine înainte şi-mi spune ce vezi?
        Făt-Frumos se uită, dar nu văzu nimic. Calul iar îi zise să se uite; atunci el se uită cum se cade şi văzu o mulţime de şerpi cu capetele rădicate până la cer şi vărsând flăcări de foc din guri; el spuse calului ce văzuse, dar calul îi zise:
        - Stăpâne, noi trebuie să trecem prin mijlocul acelor balauri; bagă dar mâna în urechea mea cea dreaptă şi scoate un arc de săgeţi şi, când vom fi aproape de dânşii, să slobozi o săgeată şi ei ne vor face loc să trecem.
        Făt-Frumos făcu cum îi zise calul; iar când ajunse aproape de balauri, trase o săgeată, şi ei de frică plecară capetele la pământ şi-i lăsară să treacă. De aci plecă iar înainte şi dete peste o câmpie cu păduri frumoase de chiparos, cu iarbă verde ca mătasea şi o mulţime de fântâni cu apa limpede ca vioreaua şi rece ca gheaţa; iar la căpătâiul acei câmpii era un palat cu totul şi cu totul de argint.
        Cum ajunse la palat, bătu în poartă şi ieşi înainte o fată frumoasă; el îi arată un ineluş de aur, pe care, cum îl văzu, fata cunoscu că Făt-Frumos îi este frate şi-l strânse în braţe, apoi îi zise:
        - Fugi, frate, că de te va găsi zmeul aici, te va omorî.
        - Ian spune-mi, întrebă Făt-Frumos, ce semne are zmeul când vine?
        - El îşi trimite buzduganul înainte, răspunse fata.
        Nu trecu mult şi buzduganul veni; şi după ce bătu de trei ori în poartă, se puse în cui. Făt-Frumos luă buzduganul şi, învârtindu-l de trei ori, îl azvârli înapoi la zmeu; apoi încălicând pe cal, se duse de se ascunse subt podul de argint. Zmeul veni numaidecât, dar cum ajunse la capul podului, calul începu a sforăi şi a se trage înapoi. Zmeul îi dete cu scările şi-i zise:
        - Hi! cal de zmeu, de paraleu, mergi înainte! că nu mi-e frică de nimeni, decât de Făt-Frumos, dar el este pe tărâmul cellalt şi nu crez să-i fi adus corbul osciorul şi vântul perişorul.
        - Ba poate l-o fi adus, zise Făt-Frumos ieşind de subt pod. Zmeul se repezi la dânsul şi-i zise:
        - Cum vrei să ne batem? În săbii să ne tăiem sau în luptă să ne luptăm?
        - Ba în luptă, că-i mai dreaptă, zise Făt-Frumos.
        Apoi după aceea amândoi voinicii se luară la luptă: zmeul aduse pe Făt-Frumos şi îl băgă în pământ până la genunche. Făt-Frumos învârti pe zmeu şi, băgându-l în pământ până la gât, îi tăie capul pe când calul lui omora pe al zmeului. Făt-Frumos scoase un bici şi, plesnind de trei ori, făcu palatul zmeului o nucă, o băgă în buzunar şi plecă înainte.
        După ce călători câtva timp, dete peste un palat cu totul şi cu totul de aur; bătu în poartă şi ieşi înainte-i o fată foarte frumoasă. Îi arătă şi ei inelul cel de aur, pe care, cum îl văzu, cunoscu pe Făt-Frumos de frate şi, strângându-l în braţe, îi zise:
        - Fugi, frăţiorul meu, căci de va veni zmeul, te va face mici fărâme.
        - Ian spune, întrebă Făt-Frumos, ce semne face zmeul când vine?
        - El îşi trimite buzduganul înainte, răspunse fata.
        Nu trecu mult timp şi buzduganul veni; apoi, după ce bătu de trei ori în poartă, se puse în cui. Făt-Frumos îl luă din cui şi-l azvârli înapoi la zmeu, iar după aceea încălică calul şi se ascunse subt podul de aur al palatului. Zmeul veni, c-o falcă-n cer şi cu alta-n pământ, dar când ajunse la capul podului, calul lui începu să se tragă înapoi; zmeul îi dete cu scările şi-i zise:
        - Hi! cal de zmeu, de paraleu, mişcă înainte! că nu mi-e frică de nimeni decât de Făt-Frumos, dar el este pe tărâmul cellalt şi nu crez să-i fi adus corbul osciorul şi vântul perişorul.
        - Ba poate i l-o fi adus, zise Făt-Frumos ieşind de subt pod. Atunci zmeul zise:
        - Cum vrei, în luptă să ne luptăm sau în săbii să ne tăiem?
        - Ba în luptă, că-i mai dreaptă, răspunse Făt-Frumos. Apoi se luară la luptă şi se luptară zi de vară până seara; iar când ajunse soarele la chindii, Făt-Frumos trânti pe zmeu şi-i tăie capul; iar după aceea plesni din bici de trei ori şi tot palatul se făcu o nucă, pe care o băgă în sân, şi plecă înainte.
        Se duse şi iar se mai duse, până ce dete peste un palat de topaz, care strălucea atât de mult, încât la soare te puteai uita, iar la dânsul, ba. După ce se cunoscu şi cu soră-sa cea mai mică, ce lăcuia în acel palat, se ascunse iar subt pod şi, venind zmeul, se luă cu dânsul la luptă şi se luptară toată ziua, dar nu putură să se trântească unul pe altul. Văzând aceasta, zmeul se făcu flacără galbenă, iar Făt-Frumos se făcu şi el flacără roşie şi iar se luptară, dar nu putură să se biruiască. Zmeul se uită în sus şi, văzând un corb, îi zise:
        - Corbule, corbuleţule! du-te la zână şi-ţi moaie o aripă în seu şi una în apă şi cu seul să mă stropeşti pe mine, iar cu apa să stropeşti pe Făt-Frumos, că ţi-l dau împreună cu calul lui să-l mănânci.
        Făt-Frumos rădică şi el capul în sus şi zise:
        - Corbule, corbuleţule! du-te la zână şi moaie-ţi o aripă în seu şi alta în apă şi cu seul să mă uzi pe mine, iar cu apa să uzi pe zmeu, că-ţi dau să mănânci trei zmei împreună cu caii lor.
        Corbul plecă şi, întorcându-se peste puţin, udă pe Făt-Frumos cu seu, iar pe zmeu cu apă. Făt-Frumos sări deasupra zmeului şi-i tăie capul, apoi plesni din bici şi, făcând şi palatul acestuia nucă, o băgă în sân şi se duse înainte, până ce ajunse la o grădină cu poame foarte frumoase. El întinse mâna să ia o pară, dar calul se opri în loc şi-i zise:
        - Stăpâne, să nu mănânci din aceste poame, că vei muri; că este sora cea mare a zmeului prefăcută în grădină; dar daca ai poftă mare, dă mai întâi cu sabia în trei părţi ale pomului ş-apoi mănâncă cât vei voi.
        Făt-Frumos tăie pomul în trei părţi şi începu să curgă sânge, apoi culese pere şi mâncă. Nu trecu mult şi văzu o fântână cu apă rece; dar când voi să bea, calul iarăşi îi zise să facă tot ce făcuse la grădină. Făt-Frumos lovi fântâna de trei ori cu sabia şi, după ce curse sânge, bău apă şi se răcori. Iar după aceea merse înainte, până ce dete peste o vie cu struguri dulci ca zahărul şi mirositori ca chihlimbarul. El voi să rupă un strugure, dar calul iarăşi îi zise:
        - Stăpâne, nu rupe struguri, căci via aceasta este sora cea mică a zmeilor şi de vei mânca numai o broboană, vei muri; dar daca ai poftă de struguri, taie o viţă cu sabia şi apoi mănâncă câţi struguri îţi plac.
        Făt-Frumos tăie o viţă şi, după ce curse un pârâu de sânge, luă struguri şi mâncă.
        Plecă şi se duse, măre, cale lungă şi nătângă, ca Dumnezeu să ne-ajungă, căci cuvântul din poveste mai înainte mai lung şi mai frumos este, dar când rămase soarele de o suliţă, calul zise lui Făt-Frumos:
        - Stăpâne, ian uită-te îndărăt şi spune-mi, vezi ceva? Făt-Frumos se uită, dar nu văzu nimic. Uită-te mai bine, îi zise calul. Atunci Făt-Frumos se uită bine şi văzu o flacără cât gămălia acului de mică. Să ştii, stăpâne, că acea flacără este muma zmeilor şi a zmeoaicelor şi nu ştiu cum vom scăpa de dânsa. Ţine-te bine de coamă, ca am să ocolesc lumea cât te ştergi la ochi ca să ajungem la cetatea Omului-de-flori-cu-barba-de-mătase, căci numai acolo e scăpare pentru noi.
        Făt-Frumos ascultă povaţa calului, carele deschise toate aripile şi începu să zboare mai iute decât vântul şi mai încet decât gândul, dar flacăra din ce în ce se mărea şi începu să ardă pe Făt-Frumos în spate. Calul, văzând că nu-i nădejde de scăpare, se înălţă până la Vântul turbat şi intră în cetatea Omului-de-flori. Atunci zmeoaica, rămâind afară de cetate, zise cu amărăciune:
        - Făt-Frumos, Făt-Frumos, fă-mi o gaură în zid, să văz cine eşti tu care mi-ai omorât trei copii şi trei fete.
        Făt-Frumos porunci să facă gaura, dar când zmeoaica băgă capul şi voi să-l soarbă, el îi aruncă în gură un buzdugan de fier ars în foc, pe care sorbindu-l, se umflă şi plesni.
        Omul-de-flori-cu-barba-de-mătase, auzind că Făt-Frumos se află în împărăţia lui, trimise ciohodari şi edeclii de îl chemă la împărăţie şi îl puse în fruntea mesei; dar văzând pe fata Omului-de-flori, rămase încremenit de frumuseţile ei şi o ceru de la tată-său de soţie. Omul îi zise că i-o dă dacă-i va aduce apă vie şi apă moartă de unde se bat munţii în capete.
        Făt-Frumos încălecă calul şi se duse spre soare-apune şi dete peste un om care bea apă de la nouă scocuri de mori şi se văieta că n-are ce bea. Făt-Frumos stătu în loc şi se mira de dânsul; iar el îi zise:
        - Nu te mira de mine, ci te miră mai bine de Făt-Frumos, care a omorât trei zmei, trei zmeoaice şi pe muma zmeilor.
        - Eu sânt acela, răspunse Făt-Frumos.
        - Daca eşti tu, ia-mă cu tine, că mult bine îţi voi prinde.
        Făt-Frumos luă pe omul ce nu se sătura de apă şi plecă înainte. Pe drum întâlni un alt om, care mânca pâinea de la nouă cuptoare şi se văieta că moare de foame. Făt-Frumos se uită la dânsul şi începu să se mire, dar el îi zise:
        - Nu te mira de mine, ci te miră de Făt-Frumos, care a omorât trei zmei, trei zmeoaice şi pe muma zmeilor.
        - Eu sunt acela, zise Făt-Frumos.
        - Daca eşti tu, apoi ia-mă cu tine, că mult bine ţi-oi prinde.
        Făt-Frumos îl luă şi pe acest şi plecă înainte. Merse ce merse şi dete peste un om, care sărea din munte în munte cu nouă pietre de moară legate de picior şi se plângea că n-are ce sări.
        După ce-l luă şi pe acesta cu dânsul, merse înainte ca cuvântul din poveste, că-nainte mult mai este, şi ajunse într-o câmpie de unde se auzea zgomot mare. Atunci calul zise lui Făt-Frumos:
        - Stăpâne, cată spre soare-apune şi spune-mi, vezi ceva?
        Făt-Frumos se uită şi văzu doi munţi bătându-se în capete.
        - Printre aceşti doi munţi avem să trecem ca să luăm apă vie şi apă moartă, zise calul; să mergem încetişor şi, când om fi aproape de munţi, să-mi dai de trei ori cu pintenii şi să te ţii bine de coamă cu o mână şi cu cealaltă să iei apă.
        Cum ajunse Făt-Frumos dinaintea munţilor, dete pinteni calului, care zbură mai iute decât gândul, trecu pe la fântână, luă apă şi ieşi dintre munţi mai înainte de a se lovi în capete.
        Făt-Frumos aduse apă la Omul-de-flori-cu-barba-de-mătase şi ceru să-i dea pe fie-sa de nevastă. Dar Omul-de-flori îi zise:
        - Eu ţi-oi da-o, daca mi-i găsi un om care să mănânce pâinea de la nouă cuptoare, altul să bea apa de la nouă scocuri de mori.
        Făt-Frumos zise împăratului:
        - Găteşte cele nouă cuptoare şi arată-mi cele nouă scocuri de moară, că am oameni să-ţi mănânce pâinea şi să-ţi bea apa. Omul de flori porunci vizirului să gătească pâinea şi să arate scocurile; şi după ce le găti, veni împăratul să privească. Atunci Făt-Frumos făcu semne oamenilor săi şi, cât te ştergi la ochi, mâncară pâinea şi băură apa. Dar Omul-de-flori nu voi: să-i dea fata nici după aceasta, ci îi zise:
        - Dacă voieşti să ai pe fie-mea de soţie, să-mi aduci garoafa care miroase cale de nouă ani şi apoi ţi-oi da negreşit pe fie-mea.
        Făt-Frumos plecă să caute garoafa şi se duse cale lungă ca Dumnezeu să ne-ajungă, până ce simţi mirosul garoafei. Atunci calul îi zise:
        - Stăpâne, bagă mâna în urechea mea cea dreaptă şi scoate din ea o bucată de săpun, o perie şi o gresie şi mergi înainte fără frică. De ce mergea şi mergea, mirosul mai tare se făcea, până ce ajunse la un palat de sticlă; trase la poartă, bătu în ea şi nimeni nu-i răspunse. Atunci el intră înlăuntru, văzu garoafa şi o luă. Apoi încălecă pe cal şi plecă înspre Omul-de-flori. Nu făcu multă cale şi simţi că vine după dânsul zmeul palatului de sticlă, cu o falcă în cer şi cu una în pământ. Dar tocmai când era să-i ajungă, calul îi zise:
        - Stăpâne, aruncă săpunul.
        El îl aruncă şi numaidecât se făcu un alunecuş care împiedică pe zmeu de a-l ajunge. Zmeul însă făcu ce făcu şi trecu cum putu alunecuşul; şi când era să ajungă iar pe Făt-Frumos, calul îi zise să arunce peria. Cum o aruncă, se făcu o pădure deasă, de nu putea nimeni să răzbată printr-ansa; dar zmeul făcu ce făcu ş-o trecu. Apoi luă pe Făt-Frumos iarăşi în goană şi, când era să-l prindă, aruncă gresia, care se făcu un munte mare şi nalt până la cer. Zmeul roase piatra cu dinţii şi trecu prin ea. Atunci calul zise:
        - Stăpâne, nu e bine de noi, o să pierim; dar mai avem o scăpare: să-ţi tragi sufletul de nouă ori, că am să mă rădic şi să trec de nori ş-apoi de acolo să cad peste zmeu şi să-l strivesc.
        Făt-Frumos se luă după povaţa calului, se ridică până la nori, apoi se lăsă peste zmeu şi-l strivi, iar după aceea se duse şi dete garoafa Omului-de-flori, care, nemaiavând ce-i cere, îi dete pe fie-sa. Dar când veni vremea să se culce cu dânsa, veni omul cel cu nouă pietre de picioare şi ceru să se culce şi el în cămară cu dânşii. Făt-Frumos îl lăsă, căci făcuse jurământ să nu-i calce niciodată vorba. Peste noapte tocmai când Făt-Frumos dormea mai bine, ieşi un balaur din gura fetei şi când se întinse să muşte pe Făt-Frumos, omul cu pietrele de picere scoase paloşul şi-l tăie în mici fărâmele. Mai ieşi unul şi-l tăie şi pe acela şi când ieşi şi cel de al treilea, îi zdrobi capul cu o piatră de moară. Apoi după ce-i puse la o parte pe tustrei balaurii ce-i omorî, se culcă şi dormi.
        A doua zi de dimineaţă palatul împărătesei era plin de vlădici şi de popi ce venise să îngroape pe Făt-Frumos, crezându-l mort, ca şi pe ceilalţi gineri ai împăratului. Dar când îl văzură viu, se minunară şi i se închinară. Omul-de-flori veni şi el ca să se încredinţeze de este viu sau mort Făt-Frumos, dar când văzu pe balaurii cei morţi, se sperie şi întrebă. Dar omul cu pietrele de moară îi spuse că ei au ieşit din fie-sa; când era să-l muşte pe Făt-Frumos şi să-l omoare, ca pe ceilalţi gineri, el i-a ucis.
        Atunci Omul-de-flori începu nunta şi o ţinu trei zile şi trei nopţi; iar după aceea Făt-Frumos îşi luă ziuă bună şi plecă cu nevasta sa acasă, la împărăţia lui. Şi făcu toate avuţiile zmeilor în trei părţi şi le dete celor trei oameni care-l ajutase. Omul cu pietrele de moară nu se mulţumi şi ceru să împartă şi nevasta cu dânsul. Făt-Frumos se împotrivi: dar el scoase paloşul şi, când era gata să taie pe împărăteasa, atunci ieşi din gura ei încă un balaur, pe care omul cu pietrele de moară îl făcu fărâme şi zise:
        - Făt-Frumos, Făt-Frumos! Ia-ţi avuţiile, ia-ţi nevasta şi trăiţi sănătoşi, că am scos acum dintr-însa patru balauri şi i-am mai lăsat numai unul, că nu e bine să rămână femeia fără nici un drac. Făt-Frumos se prinse frate de cruce cu omul cu pietrele de moară şi-l rugă să nu se prea depărteze de pe locurile acestea, ca nu cumva dracul ce a rămas în femeie să-i răpuie zilele.
        Apoi a ajuns acasă şi, după ce a văzut pe mumă-sa, a plesnit de trei ori cu biciul, şi cele trei nuci s-au desfăcut în trei palate frumoase şi cu cele trei surori ale lui întriu-însele, pe care, după ce le-au dat munca înapoi, le-au măritat şi s-a făcut mare bucurie şi veselie în toata împărăţia.
        Încălecai pe-o şa şi v-o spusei dumneavoastră aşa.

Omul de piatră

Poveşti de Nicolae Filimon - Omul de piatră A fost odată un împărat şi o împărăteasă, amândoi tineri şi frumoşi, dar nu făceau copii.
        Într-o zi, veni la împăratul un arap buzat şi-i zise:
        - Să trăieşti, luminate împărate! Am, auzit că împărăteasa nu face copii şi am adus buruieni pe care, cum le-o bea, rămâne grea.
        Împăratul luă buruienile de la arap şi porunci să-i dea cal împărătesc şi un rând de haine de aur ce-ţi lua vederile de frumuseţe, apoi chemă pe împărăteasa şi-i dete buruienile să le fiarbă şi să le bea. Împărăteasa chemă pe bucătăreasă şi-i dete buruienile să le fiarbă, fără să-i spuie de ce treabă sunt. Bucătăreasa, neştiind puterea lor, gustă dintr-însele şi apoi le duse împărătesei să le bea. Nu trecu mult timp la mijloc şi rămase grea împărăteasa şi bucătăreasa. Iar când veni vremea, născură amândouă câte un coconaş mai frumos decât tot ce este frumos pe lumea aceasta, şi le puse nume unuia Dafin şi altuia Afin.
        Într-o zi, împăratul plecă la bătălie şi, lăsând pe fiul său în locu-i, îi dete o mulţime de chei în mână şi-i zise:
        - Fiule, în toate casele ce se deschid cu aceste chei să intri, iar în casa ce se deschide cu cheia de aur să nu-ţi calce piciorul, căci nu va fi bine de tine.
        Cum plecă împăratul din oraş, fiul sau intră prin toate casele şi văzu o mulţime de pietre nestimate foarte frumoase, dar nu-i plăcu nici una dintr-ansele; în cele din urmă, ajunse şi la casa ce se deschidea cu cheia de aur, stătu puţin înaintea uşii, se gândi la porunca ce-i dedese tată-său, dar biruindu-l nerăbdarea, intră înlăuntru şi văzu un ochean de sticlă. Se uită prin el şi văzu un palat cu totul şi cu totul de aur, încât la soare te puteai uita, iar la dânsul ba. Şi într-însul şedea doamna Chiralina, tânără copilă, floare din grădină, frumoasă ca o zână.
        După ce o privi mai mult timp, puse ocheanul iarăşi la locul lui şi ieşi afară cu ochii plini de lacrămi.
        Nu trecu mult timp şi împăratul se întoarse de la bătălie biruitor; dar în loc să-i iasă fiul său înainte, să-l primească cu bucurie, ieşi numai împărăteasa şi-i spuse că fiul ei este bolnav. Împăratul pricepu numaidecât de unde-i venea boala şi chemă pe toţi doftorii şi doftoriţele din lume, dar toţi îi ziseră că până nu va da fiului său de soţie pe doamna Chiralina, el nu se va însănătoşa. Împăratul trimise soli peste soli la doamna Chiralina, dar fu peste putinţă, căci tatăl ei nu voia să o mărite.
        Auzind feciorul împăratului toate acestea, hotărî să se ducă el însuşi să o ceară de la tatăl ei. Aşadar spuse toate acestea fratelui său de cruce şi, într-o zi, plecară amândoi şi se făcură nevăzuţi. Merseră zi de vară până seara şi ajunseră la muma Crivăţului, bătură la uşă şi ieşi înaintea lor o babă zbârcită şi îi întrebă ce caută. Ei răspunseră că cer să-i găzduiască până a doua zi şi să le spuie pe care drum să apuce ca să ajungă la împărăţia doamnei Chiralina.
        Baba se uită la dânşii cu milă şi apoi le zise:
        - V-aş primi în casă cu mare bucurie, da mi-e frică că va veni fiul meu şi vă face pre amândoi sloi de gheaţă; duceţi-vă mai bine la sora mea cea mai mică, că ea poate să vă găzduiască şi să vă spuie şi drumul la doamna Chiralina.
        Feciorul de împărat plecă înainte şi ajunse la muma Vântului turbat; plecară şi de acolo şi ajunseră la muma Vântului de primăvară, bătură în uşă şi ieşi o femeie înaltă şi tânără, şi frumoasă. Această femeie, cum văzu pe feciorul de împărat, îi zise:
        - Dragă Făt-Frumos, ştiu că ai plecat să cauţi pe doamna Chiralina, s-o iei de soţie; dar nu vei putea să ajungi până la împărăţia ei fără ajutorul fiului meu. Rămâneţi aci, dar trebuie sa vă ascund foarte bine, căci cum o simţi fiul meu că se află la mine oameni după tărâmul cellalt, vă omoară. Zicând aceste vorbe, plesni de trei ori din palme şi îndată sări după sobă o pasăre de aur, cu ciocul de diamant şi cu ochii de smarand, şi-i băgă subt aripi pe amândoi, apoi se sui iarăşi pe sobă.
        Nu trecu mult timp şi se auzi o dulce vâjâitură de vânt, care aducea un miros de trandafiri şi de rozmarini, uşa se deschise singură şi intră în casă un flăcău frumos, cu păr lung de aur, cu aripi de argint şi cu un băţ în mână, împletit cu de tot felul de ierburi şi flori. Cum intră în casă, zise mă-sei:
        - Mamă, mie îmi miroase a om după tărâmul cellalt.
        - Ţi-o fi mirosind, mamă, dar p-aicea n-are ce căuta oamenii după tărâmul cellalt.
        Vântul se linişti şi se puse la masă; dar după ce mâncă o strachină de lapte dulce de căprioară şi bău apă de micşunele dintr-o oală de marmură, se puse la povestit.
        Mă-sa, văzându-l cu voie bună, zise:
        - Fiul meu, ia spune-mi, unde este împărăţia doamnei Chiralina şi cum ar face cineva ca să o ia de nevastă?
        - Greu lucru mă întrebaşi, mamă! dar, aide, treacă-meargă. Împărăţia doamnei Chiralina este departe de aci, cale de zece ani; dar această cale se poate face cât te ştergi la ochi daca cineva s-o duce în pădurea cea neagră de lângă gârla de păcură, care aruncă cu pietre şi foc până la cer, şi daca o încăleca pe buşteanul ielelor cu care poate să treacă gârla; însă cine aude şi va spune cuiva, acela să se facă de piatră până la genunchi. După ce va ajunge la împărăţie, trebuie să se facă un cerb de aur şi să intre într-însul ca să ajungă în odaia împărătesei şi să o fure; cine aude şi va spune cuiva să se facă de piatră până la brâu. După ce o va lua de soţie, muma Crivăţului, de pizmă, o să trimită un ovrei cu nişte cămăşi frumoase şi mai subţiri decât pânza păianjenului. Doamna Chiralina o să cumpere cămăşi, şi daca nu le va uda cu lacrimi de turturică, cum se va îmbrăca cu dânsele, va muri; cine aude şi va spune cuiva să se facă cu totul şi cu totul de piatră.
        Pe când vântul spunea toate acestea, feciorul de împărat adormise, iar feciorul bucătăresei rămăsese deştept şi auzise tot.
        A doua zi, după ce plecă vântul d-acasă, feciorul de împărat întrebă pe muma vântului daca i-a spus fiul său ceva; dar ea, temându-se să nu se facă piatră, îi răspunse că n-a aflat nimic.
        Atunci feciorul bucătăresei şi cel de împărat luară drumul înainte şi se duseră zi de vară până seara, dar când fu pe la scăpătatul soarelui, auziră un zgomot şi un urlet mare, apoi văzură o gârlă mare de păcură aprinsă, aruncând pietre până la înaltul cer. Feciorul de împărat se sperie, dar feciorul bucătăresei îi zise:
        - Nu te teme de nimic şi vino cu mine în această pădure, şi fă ce ţi-oi zice eu.
        Ajungând în mijlocul pădurii, zăriră buşteanul ielelor, încălicară amândoi pe dânsul şi, dându-i pinteni de trei ori, se prefăcu într-o căruţă cu doisprezece cai de foc şi într-o clipă se înălţă până la Vântul turbat şi se pogorî la porţile palatului doamnei Chiralina. Apoi, după ce se deteră jos, căruţa se prefăcu iar în buştean şi ei rămaseră dinaintea unui palat de zamfir (piatră) şi cu porţile de chiparos; iar la una din ferestre sta doamna Chiralina, îmbrăcată cu haine de aur ţesute cu mărgăritar.
        Cum văzu doamna Chiralina pe feciorul de împărat, prinse o aşa de mare dragoste de dânsul, încât căzu la grea boală şi ajunse la ceasul morţii.
        Ce nu făcu bietul împărat ca să o scape? Dar toate erau în zadar. În cele din urmă, veni o babă şi-i zise:
        - Luminate împărate, să trăieşti întru mulţi ani! Daca vrei să se facă sănătoasă fiica împărăţiei-tale, să cauţi cerbul de aur care cântă ca toate păsările şi să-l aduci în casă numai trei zile şi vei vedea cum se va face sănătoasă.
        Împăratul puse să strige pristavul în toată împărăţia; iar după trei zile, feciorul bucătăresei lovi buşteanul de trei ori şi se făcu un cerb de aur frumos, apoi băgă într-însul pe feciorul de împărat şi se puse dinaintea palatului.
        Împăratul, văzând cerbul, se dete jos şi întrebă pe feciorul bucătăresei daca-i este de vânzare.
        - Nu-mi este de vânzare, ci de închiriere, răspunse cu semeţie feciorul bucătăresei.
        - Ei bine! ce ai să-mi ceri, ca să mi-l dai numai trei zile?
        - Să-mi dai o mie de bani de aur.
        Tocmeala se făcu şi împăratul luă cerbul şi-l băgă în odaia doamnei Chiralina; apoi se duse la treaba lui.
        Cerbul, cum se văzu numai cu doamna Chiralina, începu să cânte un cântec de dor, de plângea lemnele şi pietrele. Doamna Chiralina adormi, iar feciorul de împărat ieşi din cerb şi o sărută pe frunte, apoi intră iarăşi în cerb.
        A doua zi, doamna Chiralina spuse femeilor sale că a visat de două ori că a sărutat-o un june frumos. Atunci una din femei, fiind mai pricepută, zise doamnei Chiralina că, pe dată ce va începe cerbul să cânte, să se prefacă că doarme şi cum va simţi că o sărută cineva, să puie mâna pe dânsul.
        Cum veni noaptea, cerbul începu să cânte un cântec de jale. Doamna Chiralina se prefăcu că doarme şi, când veni Făt-Frumos să o sărute, îl strânse în braţe şi-i zise:
        - D-acum înainte nu vei mai scăpa, că mult am dorit să te dobândesc.
        Ei se giugiuliră ca nişte porumbei până îi apucă ziua; iar când fu pe la prânz, veni împăratul şi cu fiul bucătăresei ca să-i dea cerbul. Doamna Chiralina începu să plângă că nu vrea nicidecum să se despartă de cerb; dar fiul bucătăresei zise încetinel:
        - Cere de la împăratul voie să petreci cerbul până afară din oraş, căci acolo ne aşteaptă o căruţă cu doisprezece cai de foc, în care o să ne suim cu toţii şi o să ne ducem la împărăţia lui Făt-Frumos, iubitul tău.
        Doamna Chiralina ceru şi dobândi de la împăratul această voie şi petrecu pe cerb cu mare alai până afară din oraş; atunci Afin lovi cerbul de trei ori în burtă şi îndată se făcu dintr-însul o căruţă cu doisprezece cai de foc; apoi, luând pe doamna Chiralina c-o mână şi pe Dafin cu alta, sări într-însa şi se făcură nevăzuţi. Şi după ce umblară zi de vară până-n seară, ca cuvântul de poveste ce d-acilea încolo se găteşte, ieşiră pe tărâmul cellalt şi ajunseră în ţara lor.
        Împăratul, cum primi ştire despre sosirea fiului său, îi ieşi înainte cu mulţime de oşti, apoi îl însoţi cu doamna Chiralina şi făcu nuntă împărătească, care ţinu trei zile şi trei nopţi.
        Într-o zi, doamna Chiralina şedea la fereastra palatului şi se uita la drum, când iaca un ovrei cu cămăşi de vânzare. Doamna Chiralina îl chemă sus şi luă două cămăşi mai subţiri decât pânza păianjenului şi se îmbrăcă cu una dintr-ansele. Nu trecu mult şi se bolnăvi atât de greu, încât ajunse pe mâna morţii.
        Afin află de boala împărătesei şi intră pe la miezul nopţii în odaia unde dormea ea, apoi o stropi peste tot cu lacrămi de turturică şi ieşi afară; dar strejarii de la uşă se duseră la Dafin-împărat şi-l pârâră că l-a văzut sărutând pe împărăteasa.
        Împăratul, cum auzi, se făcu foc de mânie şi porunci să taie capul lui Afin. Dar când ajunse la locul de pierzare, Afin zise împăratului:
        - Mulţi ani să-ţi dea Dumnezeu, împărate; pentru toată frăţia şi dragostea mea către tine, te rog să strângi pe toţi boierii cei mari ai împărăţiei, că am să spui înaintea lor un mare cuvânt. Şi apoi vei porunci să-mi taie capul.
        Împăratul porunci să adune divanul împărătesc, în care să fie de faţă şi doamna Chiralina, şi aducând pe Afin, îi zise:
        - Spune, nelegiuitule, aceea ce ai de spus!
        Atunci Afin începu aşa:
        - A fost odată un fecior de împărat care prinse dragoste asupra unei fete de împărat după tărâmul cellalt, şi fiindcă nu putea să trăiască fără dânsa, a plecat împreună cu fratele său de cruce ca ori s-o găsească, ori să-şi răpuie capul prin pustii. După ce umblară lumea în cruciş şi curmeziş, ajunseră la muma Crivăţului şi o rugară să le spuie drumul care ducea la fata de împărat după care plecaseră ei. Muma Crivăţului îi trimise la muma Vântului de primăvară, care îi găzdui şi le făgădui să întrebe pe fiul său. Ea s-a ţinut de vorbă căci, cum a venit fiul său, l-a întrebat şi el a început să spuie aşa: împărăţia doamnei Chiralina este departe de ei cale de zece ani; dar această cale se poate face într-o clipeală de ochi, daca s-o găsi cineva care să se ducă în pădurea cea neagră de lângă gârla de păcură care aruncă pietre de foc până la cer, unde va găsi buşteanul ielelor şi va încălica pe dânsul ca să treacă gârla. După ce va ajunge la împărăţie, trebuie să facă din buştean un cerb de aur şi să între într-însul, ca să ajungă în odaia doamnei Chiralina şi să o fure. După ce o va lua de soţie, sora Vântului turbat, de pizmă, o să trimită un ovrei cu nişte cămăşi mai subţiri decât pânza păianjenului şi, daca nu va şti să le ude cu lacrămi de turturică, cum se va îmbrăca cu dânsele, în trei zile va muri.
        După ce vântul spuse toate acestea mume-sei, o jură că, de va spune cuiva ceea ce a auzit, să se facă cu totul de piatră.
        A doua zi, feciorul de împărat întrebă pe muma vântului daca a aflat ceva de la fiul său; dar ea, temându-se să nu se facă piatră, îi zise că n-a aflat nimic. Iar fratele de cruce al feciorului de împărat nu dormise în noaptea aceea şi auzise tot. Astfel, fără să spuie feciorului de împărat această taină, se duse împreună cu dânsul în pădurea neagră, încălecară pe buştean şi trecură gârla dincolo.
        Cum sfârşi Afin aceste vorbe, se făcu de piatră până la genunchi. Boierii din divan, cum văzură această minune, se speriară. Afin începu iarăşi şi zise:
        - După ce ajunseră la palatul doamnei Chiralina, fratele de cruce lovi buşteanul de trei ori şi se făcu un cerb de aur şi băgă pe feciorul de împărat într-însul, carele prin această şiretenie se cunoscu cu fata şi o fură.
        Zicând şi aceste cuvinte, Afin se făcu de piatră până la brâu. Împăratul şi împărăteasa, văzând nevinovăţia lui Afin, începură a plânge şi a-l ruga să înceteze din povestire. Dar el nu voi, ci merse înainte, zicând:
        - După ce împăratul se cunună cu doamna Chiralina, nu trecu mult şi împărăteasa cumpără două cămăşi de la un ovrei, se îmbrăcă cu una dintr-ansele şi îndată căzu la grea boală. Afin, ştiind din ce venea boala, intră pe la miezul nopţii la împărăteasă şi, găsind-o dormind, o stropi cu lacrămi de turturică şi o scăpă de moarte.
        Cum sfârşi Afin această povestire, se făcu cu totul şi cu totul de piatră, iar Dafin-împărat şi cu doamna Chiralina plânseră trei zile şi trei nopţi; apoi luară trupul cel împietrit al făcătorului lor de bine şi-l puseră în odaia lor, ca să-şi aducă aminte de dânsul totdeauna.
        După aceea, ei trăiră mai mult timp şi născură un copil.
        Într-o dimineaţă, Dafin-împărat intră în casa împărătesei şi-i spuse că a visat o femeie îmbrăcată în haine albe, care i-a zis că daca voieşte să învieze pe fratele său cel împietrit, să taie copilul lor şi să ungă piatra cu sângele lui. Împărăteasa spuse că şi ea a visat tot un astfel de vis; apoi, unindu-se amândoi, tăiară copilul şi, stropind piatra cu sânge, începu să se mişte, apoi învie cum se cade şi zise:
        - O Doamne! da greu somn am dormit.
        - E! e! frate, răspunse împăratul, ai fi dormit mult şi bine daca nu tăiam copilul ca să te stropim cu sângele lui. Atunci Afin se crestă la un deget cu cuţitul şi lăsă să curgă sângele său peste copil, care învie numai într-o clipă; iar împăratul, de bucurie, porunci să se facă veselie mare în toată ţara.
        Şi încălicai p-o şea şi v-o spusei domniei-voastre aşa.

Roman Năzdrăvan

A fost odată ca niciodată, daca n-ar fi, nici că s-ar povesti; când să potcovea purecele cu nouă sute nouăzeci şi nouă oca de fier, şi tot da cu spatele de cer; linguriţă scurtă pe gura cui n-ascultă.
        A fost odată trei fraţi olteni, dintre care unul era năzdrăvan. Într-o zi îşi ascuţiră coasele şi plecară pe o câmpie. După ce merseră şi iar merseră, dederă peste o livede de fân mare. Ei se opriră în loc şi o priviră; dar fratele cel mai mare zise:
Poveşti de Nicolae Filimon - Roman Năzdrăvan        - Ştiţi voi una, mă?
        - Ştim, daca ne vei spune, răspunseră ceilalţi doi fraţi.
        - Ai, mă, să ne-ncercăm coasele prin ăst fân verde.
        - Bine zici tu, mă, răspunse cel d-al doilea frate, şi îndată începură amândoi să cosească la fân; dar n-apucară să sfârşească vorba bine şi zăriră pe zmeul Stan Ghindă barbaiop, călare p-o jumătate de iepure şchiop. Atunci lor, de frică, le căzură coasele din mână, dar Roman Năzdrăvan le zise:
        - Nu vă temeţi, măre, lăsaţi pe mine, că-i viu eu de hac.
        Zmeul din ce în ce s-apropia, iar când fu aproape de dânşii, învârti buzduganul de trei ori şi zise:
        - Cine sunteţi voi, bre, dă mi-aţi turburat izvoarele şi mi-aţi încurcat livezile?
        - Suntem nişte oameni săraci şi nemernici, măria-ta, să nu-ţi faci păcat cu noi.
        - Ai, sculaţi-vă, că vă iert, zise zmeul cu şiretlic, dar fiindcă aţi început livedea, cosiţi-o toată şi diseară să veniţi acasă să vă plătesc.
        Câtetrei fraţii se puseră pe cosit şi cosiră zi de vară până seara; dar când înnoptă, veni zmeul şi-i luă cu dânsul acasă, ca să le plătească. Ajungând acasă, zmeul fluieră de trei ori şi numaidecât sări buzduganul din cui şi puse o masă împărătească, cu douăsprezece feluri de bucate, pe care le otrăvise zmeul înadins, ca să omoare pe olteni, dar o pâine, o strachină cu apă, o lingură şi o ploscă cu vin nu putu sa le otrăvească.
        Zmeul atunci chemă pe olteni la masă; dar Roman Năzdrăvan îi zice:
        - Să trăieşti, măria-ta! noi suntem nişte oameni săraci, învăţaţi să mâncăm cum om putea şi să bem ce-om putea. Dă-ne pâinea aia de colo, strachina cu apă, lingura şi plosca şi ne va fi de ajuns.
        Zmeul pricepu viclenia lui Roman Năzdrăvan şi tăcu; dar după ce se ridică masa, chemă pe vătaful de curte şi-i porunci să-i ducă într-un beci, cu gând ca să vie peste noapte, să le taie capetele.
        Roman Năzdrăvan simţi şiretenia zmeului, dar se făcu că nu pricepe nimic şi, ca să înşele şi mai bine pe zmeu, luă plosca şi se duse în beci, împreună cu fraţii lui, iar după aceea scoase din traistă un fluier de prun şi începu să cânte:
        Fluieraş frumuşel,
        Mititel, gingăşel,
        Dacă tu mă iubeşti,
        Vin-acum să-mi slujeşti.
        N-apucă să sfârşească cântecul şi d-odată veniră patru păsări măiestre şi puseră o masă cum se pune la domni şi la împăraţi. Roman Năzdrăvan chemă la masă pe slujnicele zmeului şi le dete de băut până se îmbătară şi adormiră; apoi le dezbrăcă de hainele lor şi se îmbrăcă el şi fraţii lui cu dânsele, iar pe slujnice le îmbrăcă cu zăbunele lor cele bărbăteşti şi se duseră să se culce. Dar abia ce începură să aţipească de somn şi zmeul veni cu paloşul să le taie capetele. Văzându-i însă îmbrăcaţi muiereşte, merse înainte şi tăie capetele slujnicelor, apoi se duse şi se culcă. Atunci, Roman Năzdrăvan sculă pe ceilalţi doi fraţi şi o apucară la sănătoasa.
        Se duseră şi iar se mai duseră, cale lungă ca Dumnezeu să ne-ajungă, că cuvântul din poveste înainte mai lung şi mai frumos este. Este ce este, basmul d-aici înainte se găteşte, Dumnezeu în casă la noi soseşte. Se duseră trei zile şi trei nopţi şi dederă peste un palat mândru şi frumos şi se puseră câtetrei la poartă.
        Împăratul îi văzu după geam şi trimise pe vătaful de curte să-i întrebe ce caută. Vătaful spuse împăratului cererea lor, iar el porunci să puie pe cei doi rândaşi la grajd, iar pe Roman Năzdrăvan să-l îmbrace bine şi să-l facă copil în casă.
        Nu trecu mult timp şi împăratul făcu pe Roman Năzdrăvan mai mare peste toate slugile curţii împărăteşti. Fraţii lui, cum auziră aceasta, hotărâră să-l piardă.
        Într-o zi, când împăratul voia să se ducă la plimbare, ei îi ieşiră înainte cu căciulile în mâni şi ziseră:
        - Luminate-mpărate, să trăieşti, măria-ta, întru mulţi ani! Fratele nostru, Roman Năzdrăvan, s-a lăudat că poate să-ţi aducă cloşca cu puii de aur a zmeului Tărtăcot, cu barba d-un cot şi cu limba de doi.
        Împăratul chemă numaidecât pe Roman Năzdrăvan şi-i zise:
        - Fraţii tăi mi-a spus că te-ai lăudat să-mi aduci cloşca cu puii de aur a lui Tărtăcot cu barba d-un cot.
        - E, e, măria-ta, cine m-a pârât, nu m-a pârât să mă crească, ci să mă piardă; dar bun este Dumnezeu, o să-ţi aduc cloşca, măcar de-aş şti că-mi voi răpune viaţa.
        - Să ştii, Romane, adăogă împăratul, că daca nu-mi vei aduce cloşca, unde-ţi stă picioarele o să-ţi stea capul.
        N-apucă să plece împăratul, şi Roman Năzdrăvan se duse la zmeu, intră în palat şi, ajungând la odaia unde era cloşca închisă, se făcu pai de mătură şi intră înlăuntru pe gaura încuietoarei; apoi, făcându-se iarăşi om, zise cloştii:
        - Fă, cloşcă, vino cu mine!
        Cloşca începu să strige:
        - Sari, luminate împărate, că mă ia Roman Năzdrăvan! Zmeul veni numaidecât cu paloşul în mână, dar Roman se făcu grăunte de mei şi se puse după uşă. Zmeul, văzând că nu este nimeni în casă, scoase biciul de la brâu şi trase cloştii o bătăiţă ţeapănă. Roman se făcu iar om şi zise:
        - Fă, cloşcă, vii tu cu mine ori ba?
        - Viu, răspunse cloşca.
        Atunci Roman luă cloşca cu pui cu tot ş-o dete împăratului, zicându-i:
        - Poftim, luminate-mpărate, m-am închinat cu slujba care mi-ai poruncit.
        Împăratul luă cloşca şi dete lui Roman două căuşe de galbeni şi se duse, iar Roman se puse în scară şi începu să-i numere. Din întâmplare, fraţii lui tocmai atunci treceau cu hârdăul cu apă la grajd; văzând însă pe Roman numărând bani, zise unul către celălalt:
        - Văzuşi, mă, ce de bani a câştigat afurisitul de Roman?
        - Las' pe mine, mă, că ţi-l voi aşeza eu pe dânsul.
        A doua zi, când ieşi împăratul la plimbare, ei veniră iarăşi la scară cu căciulile în mâni şi ziseră:
        - Luminate-mpărate, fratele nostru Roman s-a lăudat să-ţi aducă armăsarul lui Căpăţână-de-cal-ântr-un-picior-de-găină, înşelat şi înfrânat.
        Împăratul chemă pe Roman Năzdrăvan şi-i zise:
        - Auzi, mă, Romane, ce zic fraţii tăi, că te-ai lăudat să-mi aduci calul lui Căpăţână-de-cal-ântr-un-picior-de-găină, înşelat şi înfrânat!
        - Să trăieşti, măria-ta! Cine m-a pârât, nu m-a pârât să mă crească, ci să mă piardă; dar bun e Dumnezeu.
        După aceea încălecă calul, se duse la zmeu şi, intrând în grajd, zise armăsarului:
        - Mă, armăsare, vino cu mine!
        Armăsarul, cum auzi acestea, strigă:
        - Sări, stăpâne, că mă ia Roman Năzdrăvan!
        Zmeul, cum auzi, se scoborî în grajd cu paloşul într-o mână şi cu biciul de foc într-alta şi zise calului:
        - Unde este Roman Năzdrăvan, bre? Calul se uită împrejur şi nu văzu pe nimeni, căci Roman se făcuse pai şi intrase în iesle; atunci zmeul, văzându-se înşelat, se puse cu biciul pe cal şi îi muie binişor spinările, iar după aceea se duse la treaba lui.
        Roman, văzându-se iarăşi numai cu calul, îi zise:
        - Mă, armăsare, vino cu mine!
        - Acuma viu, stăpâne, dar înainte de a pleca, sapă la picoarele mele cele dindărăt, c-o să dai peste un butoi cu aur topit şi altul cu argint; să iei două căuşe de argint şi să mă stropeşti de la mijloc până la coadă şi să-ncalici pe mine.
        Roman Năzdrăvan făcu după zisa calului; încălecă pe dânsul şi se duse. Dar ce mândreţe, Doamne! Calul se făcuse jumătate de aur cu pietre nestimate, iar jumătate, de argint şi atât de frumos, încât la soare te puteai uita, dar la dânsul, ba.
        Când ajunse Roman la împărăţie, împăratul tocmai se întorcea de la plimbare; îi dede calul şi luă patru căuşe de galbeni.
        Fraţii lui însă văzu toate acestea şi ziseră unul către altul:
        - Bre! ce dă bani a câştigat nelegiuitul!
        - Lasă, mă, răspunse unul din doi, că ţi-l pui eu bine pe dânsul!
        A doua zi, când împăratul se plimba prin grădină, fraţii lui Roman Năzdrăvan îi ieşiră înainte şi-i ziseră:
        - Luminate-mpărate, să-ţi lungească Dumnezeu zilele; fratele nostru, Roman Năzdrăvan, s-a lăudat ca poate să-ţi aducă chiar pe zmeu, viu nevătămat.
        - Dar asta este cu neputinţă, răspunse împăratul.
        - Ştim prea bine, măria-ta, dar de, fratele nostru aşa s-a lăudat.
        Împăratul chemă pe Roman şi-i zise:
        - Aşa e, mă Romane, că te-ai lăudat să-mi aduci pe zmeu viu nevătămat?
        - E, luminate-mpărate, cine m-a pârât la măria-ta, nu m-a pârât să mă crească, ci m-a pârât să mă piardă; dar fie, mă leg să-ţi aduc pe zmeu; numai să-mi dai un car cu şase bivoli, să-mi dai şase dulgheri, şase tâmplari şi şase fierari, şi treaba e făcută.
        Împăratul porunci să-i dea tot ce va cere. Roman se sui în car şi apucă calea către zmeu. Se duse zi de vară până seara; iar când fu aproape de palatul zmeului, se făcu moş bătrân cu barba şi sprâncenele până la pământ. Zmeul, cum îl zări, se dete jos, îi ieşi în cale şi-i zise:
        - Ce cauţi, moşule?
        - Ce să caut, luminate-mpărate, am prins pe hoţul de Roman Năzdrăvan şi am venit la măria-ta să-mi dai ăl plop de colo, să fac un butoi ca să-l bag într-însul.
        - Bucuros, moşicule!
        Atunci Roman tăie plopul şi numai cât clipeşti din ochi făcu un butoi gros, legat cu cercuri de fier; dar când veni vremea să-l înfundeze, zise zmeului:
        - Luminate-mpărate, ştii că Roman Năzdrăvan e mare voinic, el poate să spargă butoiul şi să scape, şi atunci ne prăpădeşte pe toţi; fă bine de intră măria-ta în butoi şi, după ce l-oi înfunda, pune-ţi toată puterea să vedem, poţi să-l spargi?
        Zmeul se supuse şi intră în butoi, iar dulgherii, tâmplarii şi fierarii înfundară butoiul şi, după ce îl legară cu lanţuri groase de fier, înjugară bivolii şi plecară; iar pe la apusul soarelui ajunseră la împărăţie şi deteră pe zmeu în mâna împăratului, viu nevătămat.
        Împăratul porunci să desfunde butoiul, să vază daca se află zmeul într-însul; iar zmeul răspunse din butoi:
        - Luminate-mpărate, daca vrei să trăieşti, zi oamenilor tăi să nu mă scoată din butoi, că de voi scăpa, nu se alege praf de tine şi de palatul tău.
        Atunci împăratul porunci să aducă lemne şi, făcând focul, arse pe zmeu trei zile şi trei nopţi; iar Roman luă oasele zmeului şi le dete împăratului, carele, de bucurie, făcu pe Roman boier din doisprezece şi-i dete pe fie-sa de soţie. Roman căzu la pământ şi sărută poala împăratului, iar după aceea zise:
        - Ştii una, luminate-mpărate; fraţii mei s-au lăudat că poţi să-i legi pe vârful unei şire de paie aprinsă şi că ei nu vor arde.
        Împăratul porunci să-i lege şi, dându-le foc, arseră de se făcură cenuşă. Iar Roman trăi şi împărăţi şi împărăţeşte şi până în ziua de astăzi. Încălecai p-o şea şi vă spusei dumneavoastră aşa.

Văduvele

Poveşti de Barbu Ştefănescu Delavrancea - VăduveleOamenii, când n-au ce face, se-apucă de gâlceavă. Se dau la vorbă, şi destul e unul s-o apuce anapoda, că cearta e gata. Prostia pândeşte mintea omului cum pândesc lupii razna oilor. Când inima e spre rele, apoi velinţe de flori să-i semeni, că tot ciulini şi pălămidă dă şi, de n-o găsi în miere fiere, iepuri la biserică, câini cu covrigi în coadă şi apa Dunării prin curtea vecinului, atunci e atunci, să te mai ţii, Pârleo, că nu-şi mai vine în voie măcar de i-ai da tot mărunţişul şi pe deasupra şi toiagul lui vodă pe spinare.
        Se întâmplă, câteodată, şi mai altfel de cum gândeşti. Nici lene, nici prostie, nici răutate să nu fie la mijloc, şi totuşi sare omului ţâfna din senin, din iarbă verde. Ba că s-a gândit la cutare lucru când a zis cutare cuvânt; ba că a tras cu coada ochiului când se uita la mine; ba că îi dau din toată inima şi-mi răspunde: "Aş, la ce te mai superi!" Şi pe-aşa povârniş, până nu s-o izbi omul de vale, nu se mai opreşte. Din bună prietenie ajungi să te uiţi chiondorâş, şi zavistie, şi chiloman tocmai când crezi că lumea toată este a ta.
        Aşa e. Că de ne-om cântări cuvântul cu cântarul şi ne-om măsura privirea cu cotul, ori să numeri câte pahare de vin a băut omul la masa ta ca să nu-l înşeli la a lui, s-a dus prietenia pe copcă, c-aşa e făcută să fie dragostea, fără ştreang de gât şi fără căluş în gură.
        Cine a auzit şi nu s-a crucit de neînţelegerea mamei Iana cu mama Ghira? Din vecine de omenie, cu datini frumoase, acum, toată grânărimea ştie, de la fetişcane până la bunici, c-au ajuns la cuţite. Se minunează până şi copiii; şi când, călări pe băţ, îşi încură armăsarii de-abia să-i ţie, pe dinaintea caselor lor, furişează câte-o privire, şi-ascut urechile, doar d-or prinde ceva, să alerge apoi să spună că "ce e nu e bine", "s-a făcut lumea rea", "se dă răilor şi umblă cu şoalda".
        Mama Iana şi mama Ghira erau văduve. Mama Iana avea pe Irina, mama Ghira pe Răducanu. Atât rămăsese din două neamuri harnice, c-adusese muscalul boleşniţe şi boli de seceraseră lumea în toate părţile.
        Da', slavă Domnului, nimeni pe-atunci nu pierea de foame, nici că rămânea la Crăciun fără porc, la Paşte fără veşminte noi şi la Moşi fără doniţi şi ulcioare şi pomană morţilor.
        Amândouă aveau de la răposaţi acareturi bune, aşezate cu temei, să tot ţie şi să nu mai putrezească; ceva bani cheag, ogrăzi cu pruni şi zarzări, grădini cu flori şi legume, toate ocolite cu garduri-pleturi, să nu vezi prin ele, şi umbrite cu streşini de mărăcini.
        Că după cum se sfătuiau între ele: "Omul e sărac numai când doreşte ce nu are şi nu se mulţumeşte pe ce are; cine râvneşte la bunul altuia numai cinstit nu este, că, de-ar putea, l-ar fura; bine e să rămâi într-ale tale".
        Şi când se îndemnau la lucru, urzind pânza ca un brâu alb întins de-a lungul curţii, ori se crăcănau în duzi să-şi umfle şorţurile cu frunză pentru gândaci, se mângâiau cu cuvânt bun şi aşezat:
        - Vezi d-ta, leică Ghiro, când te mulţumeşti pe puţin, dă şi D-zeu. Prunilor noştri li se frâng crăcile de încărcaţi ce sunt.
        - Poi da, leică Iano. Da' gândacii d-tale merg bine? Ai mei mănâncă de sting pământul.
        - N-au cum să fie mai bine. Sprâncenaţii mai ales, bată-i sănătatea, sunt ca pe deşt şi parcă-s încondeiaţi, să zici că le-a tras cineva sprâncenele, tocmai ei, care se deoache şi de-un copil.
        - Să ştii că de Sfântă Mărie o să tai curcioaica a mai grasă şi să întindem o masă straşnică în fundul grădinii, că prea ne-au mers după plac cu toatele! Şi Răducanu meu e un zmeu de flăcău, că în postul Crăciunului împlineşte şaptesprezece ani şi mână caii mai abitir ca bietul răposat, D-zeu să-l ierte. Ţesala, ţesală; pologul lui n-are pic de gaură; să fie sănătos, că, de pune vârtejul, ridică căruţa cu cinci chile parcă n-ar fi nimic.
        - Ei, leică Ghiro, nu că râvnesc, dar îţi spun şi eu, uite, mie mi-e mai greu, că alta e flăcăul, şi alta e fata la vatra văduvei. Irina mea e vrednică de n-are cum mai fi, da' tot se simte că nu e cruce de voinic în casă. Vezi d-ta, e altfel când trece bărbatul prin bătătură; unde calcă, colo, rar şi îndesat şi mi-ţi stăpâneşte c-o privire cât ţine curtea; şi păsăret, şi căţel, şi purcel se dau în lături şi se fac teacă de pământ că trece stăpânul, nu glumă. Înţeleg şi lighioile... ce gândeşti d-ta? Da' pe Irina căţeii o întind de rochie, purcelul ridică râtul în sus, procletul, şi-i guiţă a mâncare, fofologii de raţă fug de la cloşcă şi-i dau târcoale căscând ciocurile lacom.
        - Şi ce socoteşti d-ta, leliţă, c-aici adică să nu fie nici o potriveală? Ce, dumitale ţi-ar părea rău ca să facem din două curţi una, din două mese una mai mare, şi lighioile noastre, toate la un cârd, să aibă şi stăpână ca să le răsfeţe, şi stăpân să le poruncească, iar d-ta să ai şi fată, şi băiat, iar eu să am şi băiat, şi fată?
        - Să dea Dumnezeu, cumătră!
        - Ce, n-ai luat seama cum se-nvoiesc ei? Apoi o veni vremea şi s-or alege bătrânii cu bătrânii şi tinerii cu tinerii.
        - Să dea Dumnezeu!
        - Că aşa se primeneşte omenirea. Ca mâine o să te văd cu unul în poală, cu altul în cârcă şi cu altul în troacă, şi bunico, încoa, bunico, încolo, mai înţelegi, capule, dacă-ţi dă mâna!
        - Să dea Dumnezeu!
        - Că de-o lege suntem, doar n-o să ne legăm pe pricopseală cu greci, cu bulgăroi, cu turci şi cu hantătari.
        - Ferească Dumnezeu, cumătră! Într-o zi, ca niciodată, mama Ghira, după aşa vorbă bună, o aduse cam în sfârcul biciului, fără vrun gând rău:
        - Leliţă Iano, da' ce-ai păţit să laşi pe peretele alb ca laptele o pată de pământ galben? Niţel var stins, niţel nisip cernut, nu e a treabă. Că şi casa, ca şi noi, are obraz. Ce-ai zice d-ta de mine să mă vezi cu cârâie pe obraji?
        - Uite, ca păcatele, am uitat, mânca-m-ar pământul...
        - Apoi, cumătriţă, asta e dat fetei să îngrijească de curăţenia casei. Aşa am apucat noi de la părinţii noştri.
        - De, leliţă, o mână de fată am, n-am zece. Cine să depene, cine să facă ţeavă, cine să deretice, cine să aducă apă?
        - Iar cocenii şi cojile de dovleac prea vă stau în pragul uşii. Şi curtea, ca şi masa, se cuvine să fie curată. Ce-ai zice d-ta de mine de-aş pune bucatele pe-o masă pătată?
        - Aşa e, leliţă Ghiră, cum m-oi da jos, am să curăţ ca în palmă.
        - Da, cumătră, dar să ştii de la mine, curtea e a fetei; că de n-o învăţa de-acum ale ei, nici nu le mai învaţă. De n-o pune mâna pe târn, târnul nu-i strigă "aoleo".
        - Poi, să-i mai crezi şi d-ta, că la paisprezece ani nimeni n-a avut douăzeci de ochi.
        - O dată să crezi lenei, a doua oară îi crezi fără să vrei. Lenea e ca porcul... scarpină-l o dată pe burtă, a doua oară dai în el, şi el intră în casă.
        - Vezi d-ta, aici ai vorbit cu păcat, că Irina mea numai leneşă nu este.
        - Se prea poate; da' eu, când eram ca dânsa, mă învârteam într-un călcâi; nici un lucru nu se clintea din locul lui. Pe dinăuntru odăile ca paharele, pe-afară curtea ca o tavă, şi prispa de s-ar fi cojit, măcar într-un locşor, mi-aş fi tăiat mâinile din cot.
        Fu de ajuns mamei Iana. Îşi iubea fata ca lumina ochilor. Trase necăjit un vlăstar de dud, îndesă foile în şorţ şi, dregându-şi glasul, după ce se şterse la gură, zise cam înţepat:
        - De, cumătriţa mea, fiecine îşi spală rufele în albia ei, şi, de-a fi floare, de-a fi cărbune, pe umerii lui îşi poartă cămaşa. Mie, din mila Domnului, Irina, atâta suflet mi-a rămas pe sufletul meu, şi de-a avea vro vină, nu pot s-o jupoi de piele. Ca copilul, nu e picat din soare, şi d-ta ăi fi trăgând multe cu Răducanu d-tale...
        - Ferească Dumnezeu! Nu s-a pomenit! Unde se află! N-a avut la cin-să vadă!
        - Apoi să ne vedem cu bine! zise mama Iana şi, înfigându-şi şorţul în brâu, se dete repede din vârful dudului.
        - S-auzim de bine, răspunse uscat mama Ghira, apoi, ca şi cum şi-ar fi adus aminte de demult, îngână sfios şi mândru: Mâine e rândul vostru. Veniţi la noi? Să v-aşteptăm cu masa?
        Iar mama Iana, strecurându-se printre prunii brumării, încurcă două-trei vorbe:
        - Să vedem... om veni... că de... mai cu deretecatul curţii... mai cu cârpitul casei... om veni... să vedem...
        Mama Iana, cum ajunse acasă, trânti frunzele în mijlocul odăii. Gândacii se târau în cârduri grase şi bălaie pe velinţele de frunze. Şi nici că se uită la ei. Nici o vorbă bună nu le spuse, de unde până aci îi mângâia cu ochii şi cu cuvântul. Irina depăna. Şi barem n-o întrebă ce face. De-a dreptul la târn. Îl smulse din colţul magaziei şi începu să măture în toate părţile câteva coji de dovleac şi doi-trei coceni, că numai grămăjuie nu-i făcea. Apoi luă grabnic un bulgăre de var, îl stinse şi trase câteva bidinele pe pata din perete. Irina lăsă rodanul şi ieşi după mă-sa, care robotea tăcută.
        Cămaşa ei subţire şi creaţă, cu mânecuţe largi şi scurte, se aduna în cute la betelia rochiei, se lipea de spinare şi se încovoia pe sânu-i rotund şi cucuiat. Aşa de fragezi îi erau obrajii, aşa de curată şi limpede privirea ochilor săi negri, umezi şi lucioşi, ca ai unui viţel de trei zile, că ai fi înţeles pe loc de ce durea aşa de mult pe mama Iana când ai fi atins măcar la degetul ăl mic pe Irina ei.
        Mama Iana era posomorâtă cum nu fusese de mult. Avea ceva greu pe suflet, că dădea o dată cu bidineaua, şi tot îşi vâra mereu tâmplele cărunte sub barişul verde, şi mişca buzele parcă ar fi spus ceva în mintea ei. Mai la urmă, Irina deschise gura cu sfială şi-i zise drăgăstos:
        - Da' ce ai, mamă? Cin' te-a necăjit? Eu am isprăvit ţevile. De ce nu mi-ai zis mie să mătur curtea?
        - Nimica, maică, răspunse mama Iana. Iată lumea, cum e lumea făcută. Ba că nu e măturată curtea; ba că nu sunt curaţi pereţii; că hâr, că mâr, şi te seacă la inimă. Ia, alde Ghira, ce-i căşună şi ei... s-a sculat cu plapuma în cap... a călcat cu stângul azi-dimineaţă...
        Irina se puse pe gânduri. Să-i fi zis mama Ghira vreo vorbă rea? Să fi râs de ei? Şi ce i se părea mai ciudat e că nu-şi putea închipui cum poate fi cineva rău, mai ales mama Ghira, ea, care are un băiat aşa de voinic şi de vesel, ea, care totdeauna le-a păşit şi părăsit pragul cu vorbă părintească: "Bun găsit, leliţă", "Bun rămas, leliţă", "Ce mai ala-bala?", "Irino, ş-ălălalt obraz", "Dă-mi şi ochii", "Aşa, să te faci mare, puica maichii". Cum, adică omul o fi şi altfel de cum se arată? Că mama Ghira dacă priveşte pe bătătura lor gâştele cu bobocii care pasc, găinile cu puii care ciugulesc troscotul şi curcile cu puii lor plăpânzi şi cu fulgii zbârliţi, pune mâinile în şolduri, îi râd ochii şi zice din toată inima: "Bată-vă să vă bată sănătatea de lighioi, să vă înmulţiţi ca nisipul mării!" Vrea să zică că le vrea binele. Atunci cum de-a mâhnit pe mama Iana? Şi, necăjindu-se că nu înţelege nimic, rezemă capul de perete şi întrebă pe mă-sa, să-i spună:
        - Cum e omul când se înrăieşte? Îşi uită de zilele de până în ziua aia? Nu mai vede înaintea ochilor? Nu se mai întoarce în toată viaţa?
        - Ei, Irină maică, răspunse Iana cu un zâmbet amar, aşa e omul... se întoarce, că şi lăstunii se întorc... Da' vezi tu, de cade pustia de ploaie sărată pe şoimanele de bucate, le păleşte foile, le seacă spicul, şi bucatele nu se mai întorc...
        Irina oftă. Ar fi plâns şi-i fu ruşine. Bănuia multe din vorbele mă-sei.
        - Mamă, mâine e duminică şi e rândul nostru, mergem la masă l-alde maica Ghira?
        - Să alegi fasole de fiertură şi mâine dimineaţă să arzi ţestul pentru azimă, să coci ceva ardei şi pătlăgele vinete... O să mâncăm acasă.
        Aşa răspunse Iana intrând în casă. Irina rămase locului. O apuca cu călduri: i se bătea ochiul drept; i-ardea o ureche; înghiţea în sec; şi, nemaiputându-se stăpâni, începu să plângă, ca şi cum ar fi dus la groapă o mumă din cele două şi n-ar fi ştiut pe care din ele.
        Duminica asta nu mâncară împreună. Şi unora, şi altora le părea rău. Alde Ghira se gândi:
        "Aşa e... să zic că eu aş fi de vină... da', tocmai de-aia, de ce să nu vie ele la mine? Slabă nădejde dacă de-o vorbă le sare ţâfna"...
        Alde Iana înghiţi cu noduri. "Bine... să zic că eu m-am zbârlit de pomană... dar cine-a început?... Şi ce, a grozăvie era să mai vie o dată şi să-mi spună omeneşte: "Ia fugi de-acolo, leliţă, şi poftim la masă la noi..."
        Azi aşa, mâine aşa, până începu să le fie teamă una de alta. La început îşi mai dădeau bună ziua în faţă, pe urmă plecară ochii şi sfârşiră cu o moţăială drept "bună vremea" şi "mulţumim d-tale".
        Ba mai pe iarnă se plânseră copiilor, care ascultau trişti şi tăcuţi:
        - Mă! da' repede mai trece Iana pe lângă mine... ca o vijelie!
        - Bre! da' s-a călugărit Ghira, pune ochii în pământ pe lângă mine... parc-aş fi luat vederile cuiva!
        - Poi ce fel, mai bine dă Iana prin noroi decât să se întâlnească cu mine pe-o potecă...
        - Vezi d-ta, Ghira plouă, Ghira zbiceşte, ea e nor, ea e vânt, ea e soare... ale ei sunt potecile... de mă vede, abia trece poteca, ca să mă ţie smirna în capul celălalt...
        - Ştii, Răducane, că Iana a dat drumul găleţii când m-a văzut că vreau să apuc de roata puţului? Te-ai fi gândit la una ca asta?
        - Aşa, Irino mamă, cum mă vezi şi te văd, eram la biserică, am întins lumânarea să mi-o aprind de la lumânarea ei, s-odată s-a făcut că-i cade jos, ca să se stingă. Toate muierile au înţeles.
        Uneori mai venea Răducanu pe la mama Iana, da' stătea mai mult rezemat în picioare decât pe pat. Aşa, se mai ducea Irina pe la Ghira. "Ce mai faceţi?" Ş-atâta tot.
        Astfel trecură aproape toata iarna. Nu se uitau de iese ori nu fum pe coşul celeilalte. Dacă s-auzea una buşind să taie lemne, cealaltă o aştepta să isprăvească, ca nu care cumva să o zărească prin gard. Ei, dar la lăsatul-secului de Paşti e mai mare păcatul să nu-şi facă barem datinile moştenite de la părinţi. Să nu mănânce plăcinta cu brânză împreună, să nu bată alviţa băiatul şi fata la aceeaşi grindă, da cel puţin să schimbe doi bulgări de alviţă şi două lumânări de seu.
        Se aşternuse zăpada de trei palme. De pe coşurile caselor se ridicau suluri de fum ca nişte copaci. Pe seară ceaţa se lăsă uşurel şi îneca mahalaua. Grădinile şi acoperişurile caselor abia se mai zăreau albăstrii-neguroase. În geamurile vecinilor, lumini gălbui.
        - Fă degrab', Irino, de lumânări şi de alviţă pentru alde Ghira, zise mama Iana, că văd eu de turta din spuză.
        Şi, după ce plecă fata, mama Iana, ea, care se gândise să apuce înaintea Ghirei cu omenia, tot ea bombăni necăjit:
        - Parcă le-ar fi căzut nasul şi gionatele sa vie ei întâi... Ghira, cum văzu pe Irina cu lumânări şi alviţă, încreţi fruntea, se roşi, zbârci din nas, se gândi: adică cum, vecina s-o umilească apucând înainte cu "Doamne ajută"? Şi fără multă vorbă:
        - Bre, ce pari de lumânări! O să ardem până la anu pe vremea asta!
        Erau cam micşoare lumânările. Biata Irina săruta mâna mamei Ghira, dădu bună seara Răducanului, puse ochii în pământ, apoi plecă mâhnită că nu mai înţelegea lumea.
        Răducanu veni şi el la mama Iana. Iana se uită cruciş la dânsul, se posomorî şi-i zise, dând capul pe-un umăr:
        - Măăă, da' straşnică alviţă! Ne scoatem şi măselele într-însa. Unde o găsirăţi voi cu atâtea nuci?
        Ce e drept, alviţa era cam sfărâmată, cam negricioasă şi nu prea se vedea să aibă nucă. Raducanu se roşi; îşi strânse căciula la piept; şi, după câteva bineţuri încurcate, se uită lung la Irina, care abia îşi ţinea lacrimile. Plecă. În poartă mormăi, ars de nimicurile astea:
        - De hotărât, şi mama şi mă-sa şi-au pierdut minţile. Aşa se învrăjbiră, fără sa vrea, ca şi cum Necuratul şi-ar fi vârât coada. Bombănea una într-o parte, alta într-alta. Într-o bună dimineaţă, ce i se păru Ianei? Că Ghira ar fi aruncat peste gard lăturile la dânsa. Ca sorbită de vântul turbat, aşa veni de cătrănită şi-i zise fie-sei:
        - D-apoi ce, Irino, s-a sfârşit pământul? Alt loc nu găsea să-şi verse murdăriile? Eu nu pun palma la scuipatul nimănui.
        A doua zi şi-aruncă lăturile şi gunoiul peste gard, la mama Ghira. Vecinii şi vecinii vecinilor începuseră a şopăi: că bătrânele prea sunt de tot, prea se ocolesc, prea se uită chiondorâş, prea-şi dau, la vreme de bătrâneţe, barişul pe ceafă şi poalele peste cap.
        Zvonurile astea le împuiară urechile şi le aţâţară una contra alteia, fără nădejde de pace, ceea ce le ustura şi mai rău.
        Într-o zi, spre primăvară, mama Iana înhăţă de şorţ pe Irina şi-i zise cu mânie:
        - Vezi, tu zici că nu ştiu ce şi nu ştiu cum, dar cine mi-a ciopârţit toţi prunii de pe lângă gard dacă nu dumneaei, cu mânuşiţa dumneaei?
        - Poate că vântul, mamă, răspunse Irina.
        - Vorbă să fie; să vorbim să n-adormim! Vântul frânge plopul, pluta, nucul, salcâmul, zarzării, perii, merii şi gutuii, dar nu prunii, când n-au pic de frunză şi de rod în ei. Aşa? Lasă pe mine, au să treacă vijeliile şi pe la ei!
        De-a doua zi începu să reteze crăcile prunilor care treceau peste gardul ei. Prunii de pe lângă gard se înjumătăţiră şi la una, şi la alta.
        Mahalaua se crucea. Doamne fereşte!... Ce e să nu mai fie! Mai era ca la trei degete de zăpadă, încolţea urzica şi ghioceii. Mama Iana ieşi din casă şi se duse aşa, în neştire, în ograda cu pruni. Ce n-ar fi dat să fie tihnită şi cu vechea prietenie, prietenie. Şi, în vreme ce-şi învârtea gândurile în cap, ce i se păru ochilor că o scurteică neagră s-apropie de gard şi o mână omenească azvârle, în grădină la ea, un stârv de cioară.
        Aşa! lumea-şi bate joc de bunătatea ei? Ea se căieşte, şi ceilalţi râd şi-şi scutură puricii în cojocul ei? Să vedem: care pe care? Şi încet, pâş-pâş, se apropie de cioară, o luă de sfârcul aripilor, o învârti de câteva ori ş-o azvârli cât putu în grădina Ghirei. Cioara se întoarse înapoi, şi iarăşi se duse, şi iarăşi veni. Fiecare din bătrâne, cu capul în jos, aduse de mijloc, căutau în pământ - ca doi cocoşi care se lasă din bătaie şi se pregătesc să înceapă din nou - aşteptau, tremurând, bombănind, cu nerăbdare, cu necaz, să arunce stârvul în ograda vrăjmaşei. Îşi sărau inima când auzeau cum răbufnea de pământ mortăciunea. Iana plecă şi rămase Ghira. Se întoarse Iana şi plecă Ghira. Cu aşa poftă se mârâie câinii când îi despart gardurile.
        - Vasăzică, ograda mea vine ca un fel de groapă de murdării pentru Iana... zise Ghira, vorbind cu Răducanu, şi-şi frecă buricele degetelor îngheţate.
        - Adică de ce să nu-mi mânjească casa, de ce să nu-mi puie cuţitul dacă îşi descarcă toate scârbele în curtea mea? lrino mamă, să nu-ţi mai calce piciorul pe la ei!... Să creadă lumea că mori după cine ştie ce?...
        Aşa se tângui Iana fie-sei. Iar Ghira, mânioasă foc:
        - Răducane, una şi cu una fac două. Câinele care cerşeşte din uşă în uşă nu păzeşte nici o casă. Din două praguri, unul: al meu sau al lor!... Ce, vrei să zică mahalaua că te-au obrocit?...
        Copiii sufereau pe tăcute şi, de ce sufereau mai mult, mai mult doreau să se vadă, să-şi vorbească, să-şi verse focul...
        Bătrânele vedeau pârjol înaintea ochilor. Adeseori visau că le ia casa foc, că vin turcii, de oţelite ce erau una contra alteia.
        Se puseseră Babele cu un ger în neştirea lui Dumnezeu. Ce să te pomeneşti cu Ghira, ce i se păru ei, că ar fi lipsind câteva nuiele din gard, tocmai de unde începea împletitura ei.
        - Ei! apoi stăi-mi-te, jupâneasă Iano... de-alea mi-ai fost?... A doua zi, cu noaptea-n cap, începu să scoată nuiele din gardul împletit de-alde Iana. Şi smulse, şi smulse, până ce văzu prin gard ca prin geam. Iana, prinzând de veste, muri şi învie.
        - Aşa? aşa? aşa?... Bine! bine! bine!... Pe la miezul nopţii se sculă binişor de lângă Irina, se îmbrăcă, trase ivărul uşii şi se duse puşcă la gard. Măsură ce măsură, de colo până colo, apoi, când se încredinţă bine care era partea gardului împletit de-alde Ghira, începu să smulgă pleture întregi.
        - Na, dacă e-aşa! na! na! na! Până la Fiorii, una rupând, cealaltă smulgând, din gard nu mai rămăsese decât parii, înşiruiţi ca dinţii unui pieptene rar.
        Toate bune. Ajunseseră bătrânele la cuţite, da' ce stricau copiii? O viaţă întreagă împreună. Copilăria cu desişul ogrăzilor, cu fluturii, cu zarzărele crude, cu ghicitorile, cu basmele, cu spaimele care îi ghemuiau unul într-altul... naivitatea că ar fi "nevasta şi bărbatul" când Răducanu venea c-o troacă cu nisip, ca şi cum ar fi venit cu grâu de pe drumuri... şi ea, legându-se la cap, îl aştepta la umbra deasă de măturică, de poala Maichii-Precistei... Răducanul i-aducea crăiţe, calomfir şi busuioc, busuiocul şi foile de calomfir să le bage în sân, iar crăiţele să le puie la ureche. Greu să trăiască unul fără altul. Şi aşa, făcându-se din zi în zi mai mari şi mai tăcuţi, se iubiră din ce în ce mai mult. Câte nu le spunea primăvara cu florile, vara cu poamele şi cu păsăretul vesel? Câte nu simţeau, fără să înţeleagă, simţind, lămurit, unul lângă altul, că le ard umerii lor lipiţi! Şi când, la şaisprezece ani, Răducanu încălecă rotaşul din stânga şi pocni şarpele de bici pe deasupra cailor, luându-şi ziua bună de la Irina, fu mândru, deşi ar fi dat şi cai şi căruţă, numai să nu se despartă de Irina, care-l privi până îl pierdu din ochi într-un nor de praf şi într-un bălăngăit depărtat de clopote.
        Păcat de Dumnezeu! Copiii, de la un cârd de vreme, îşi pierduseră veselia. Cap greu, inimă grea, ochi galeşi, obraji păliţi.
        - Răducane mamă, îi zise Ghira în ziua de Pasti, de ce nu te piepteni?... Şi ce-ai tu de eşti ofilit la faţă?
        El tăcu, iar bătrâna furişă o privire spre alde Iana şi bombăni înghiţind în sila un ou răscopt.
        Mama Iana se pârpălea cu Irina la soare.
        - Irino mamă, ţi-ai pus rochia cu gura sucită, şorţul şoldiu, coadele pe ceafă şi mărgelele ale mai urâte tocmai în ziua de Paşti? Şi te jigăreşti... să juri că cu tot dinadinsul...
        Irina tăcu. Mama Iana fulgeră o privire spre alde Ghira, dădu din cap şi oftă... "Ei! he!"
        Frumoase şi blânde nopţi! Luna argintie plutea în văzduhul plumburiu şi limpede.
        - Răducane, ce tot ieşi nopţile afară? Nu eşti bine? Aşa mormăi Ghira la un miez de noapte. Băiatul se strecură pe uşă, în vârful picioarelor, uşurel, ca o pisică.
        - Irino mama, un' te duci?... Întruna ai ieşit nopţile afară... N-ai fi bine... ai?
        Aşa întrebă Iana, trezită din somn, iar Irina, tresărind, răspunse încetinel:
        - Ei, şi dumneata... Nu trecuse săptămâna luminată. Ghira şi Iana se treziră din somn. Pipăiră locurile goale şi calde ale copiilor. Le săgetă la inimă acelaşi gând. Îşi făcură cruce, se îmbrăcară grabnic şi ieşiră în vârful picioarelor, căutând cu ochii în toate părţile. Intrară în ogrăzile lor. Pitiş-pitiş, se strecurară prin ramurile înţesate ale prunilor. Cum ajunseră în mijlocul ogrăzilor şi aruncară ochii la gardul din care nu mai rămăseseră decât parii înşiruiţi, înmărmuriră de ce le văzură ochii. Pământul li se învârti sub picioare.
        Între doi pari, Răducanu şi Irina stăteau unul lângă altul şi unul pe altul se rugau să nu mai plângă. Luna, deasupra lor, ca un taler de argint, le înflorea veşmintele albe.
        - Spune drept, Răducane, ţi-e frig ţie?
        - Mie nu... Dar ţie?...
        - Nici mie...
        - Irino, vrei să te duci, spune drept...
        - Eu?... Dar tu?...
        - Nici eu... Bătrânele pândeau ca doi câini, încremeniţi cu gâtul întins în faţa vânatului. Se văzură una pe alta şi nu îndrăzniră să se mişte nici una, nici alta.
        Răducanu şi Irina scoaseră din sân câte un ou roşu şi ciocniră.
        - Hristos a înviat, Irino!
        - Adevărat c-a înviat, Răducane! Răducanu sărută pe Irina.
        - Sa ciocnim şi cu vârful... zise Răducanu.
        - Vrei înc-o dată?
        - Hristos a înviat!
        - Adevărat c-a înviat! Şi Răducanu încolăci braţele pe după mijlocul ei subţirel şi o sărută.
        - Irino, tu ieşi din cuvântul mamei Iana?
        - Nu, Răducane, ferească Dumnezeu...
        - Nici eu! Dar de nu s-or împăca...
        - Niciodată?... M-arunc în fântână...
        - Şi eu în picioarele cailor... Bătrânele tresăriră. Fiorul morţii le cutremura pe-amândouă şi plecară năbuşindu-şi plânsul, de teamă "să nu-şi sperie copiii". Toată noaptea au plâns. Cum, să rămână far' de copii? "Eu sunt de vină!" "Capul meu ăl sec!" "Fudulia mea!" "Mă duc eu la dânsa". "Eu? Mă spânzur în uşa ei". Şi nu-nchiseră ochii pân' se lumină de ziuă.
        Copiii dormeau obosiţi. Ele, pocăite, cu capul în jos, porniră una spre alta, gândindu-se cum să înceapă vorba. Când ridicară ochii din pământ, se întâlniră, faţă în faţă, tocmai lângă parii unde copiii îşi vărsaseră focul.
        Fără vorbă îşi dădură mâna şi se priviră multă vreme...
        - Cumătră Ghiro, cine are mai multă minte, noi ori copiii? Ghira-şi făcu cruce.
        - Nu-ţi spuneam eu d-tale, că toate se potrivesc pe lume când vrea Ăl-de-sus să le potrivească? Necuratul ne îndemna: "Rupeţi-vă gardul", iar Dumnezeu, bunul: "Bine, împeliţate, tu rupi gardul, şi eu voi face din două curţi o singură curte..."
        După zece ani, bunicile, cu părul alb ca zăpada, sorbeau din ochi pe nepoţii pletoşi, cârlionţaţi şi nebunatici...
        - Ba, Cioca seamănă mă-sei ca două picături de apă...
        - Ba, Udrea buflei e tat-său gol, leit-poleit... Aşa îndrugau, torcând la umbra salcâmilor... c-aşa fusese să fie...

Şuer

Poveşti de Barbu Ştefănescu Delavrancea - Şuer La răspântia căilor singuratice, unde călătorul e minune şi glasul omului poveste, o colibă, dusă pe jumătate în pământ, stă locului neclintită.
        Stăpânul lumii e vântul, şi aruncă, ca în bătătură la el, clăi de nori posomorâţi peste întinsul cerului. Frunzele uscate scot sunete seci şi, repezite în depărtări, se pierd spre roata pământului.
        Noaptea învăluie tot ca într-o trâmbă de întuneric. Prin crăpăturile uşii licăresc fâşii de lumină, ce se mişcă, ca şi când s-ar ţese, schimbându-se între ele.
        Înainte vreme, în aşa loc şi-aşezau pragul cei care, biruiţi de dorul libertăţii, fugeau de mincinosul trai al iobăgiei. N-aveau nici plug, nici boi, nici sapă. Pământul înţelenea nespart. Dar parcă se săturau cu bucuria de-a se mişca încotro i-or duce picioarele şi cu goana ce dădeau în huzmetarii vitregi.
        Aşa sta, în limpezimea câmpiilor, coliba haiducului cu poturi ceadirii, cu şerparul verde, smead la faţă, cu mustaţa rară şi cu ochii ca solzul de crap.
        Şuer aţine, în plaiuri depărtate, poteca arnăuţilor cu fes roşu şi cu iatagan adus.
        Când făcu crucea, dând drumul murgului, Kira îi strigă, ţintindu-l pe cale:
        - Lasă murgului tot zborul, Şuere, şi să-mi întreci vântul de miazănoapte, vânt fără noroc, de suflă încotro te duci.
        Kira şi-aşteaptă voinicul din haiducie. În coarne de cerb atârnă carabine cu guri largi şi pistoale cu plăsele de argint şi de sidef. Văpaiţa, cu feştilă de câlţi răsuciţi, tremură în colibă o lumină galbenă şi tristă. Flacăra ei slabă joacă, ca şi când ar voi să scape din feştilă, şi aruncă umbra Kirei, de pe perete, sus, pe grinzi.
        Fusul Kirei zboară în lungul firului, ca la doi coţi de degete, şi suge de sub pămânzalcă caierul plăvan. Pe genunchii ei doarme somn dulce Niculina, o puiandră sălbatică, pe care Şuer o poartă în brâu ş-o schimbă pe umeri. Când a zis "mamă", Şuer a iertat un ciocoi, când a zis "tată", a trimis două zburături de icosar, una în frunte de urs, cealaltă în frunte de idicliu.
        Mulţi ani Kira a străşnicit plaiurile cu alesul ei. Pletele-i, dese şi negre corb, se îndoaie din creştetul frunţii până la umerii obrajilor. Ochii ei poruncesc când nu dezmiardă.
        Cântă, muindu-şi pripit degetele cu care trage lână din caier. Niculina tresare; cască ochii rotunzi şi albăstrii ca o mărgea; scutură pe spate coama părului ca spicul şi, agăţându-se de sânul pietros al mă-sei, îi zice:
        - Tu, bâcă, ai două fuioare, unul colea, unul colo, unul în furcă, unul pe grinzi, ăla e negru, ş-ăsta bălan.
        Kira, zâmbind, răspunde:
        - Ăl de sus e umbra, mamă; din aşa caier trag ursitorile firul vieţilor de nimic.
        - Şi de se rupe firul tău, fusul cu tort cade; dar de s-ar rupe firul de umbră, cade şi fusul de pe grinzi?
        Şi văzând pe mă-sa dusă pe gânduri, se vârî sub o blană de urs şi adormi cu mâna aninată de cerculeţele Kirei.
        Ploaia începe cu boabe mari cât oul de graur; vântul goneşte năuc şi se umflă cu un vuiet ce se ridică necontenit. O clipă, coliba se lumină pe ferestruia podului. Un fulger cât un balaur se zvârcoli în norii groşi şi negri ca zgura. Noaptea îşi închise iarăşi întunericul. O uruitură se pierdu în depărtare.
        Kira îşi făcu cruce; fusul îi scăpă din mână; de greutatea tortului rupse firul, căzu jos şi se învârti în jurul măciuliei. Niculina tresări. Kira o sărută în creştetul capului, se pipăi şi oftă apăsat. Simţise mişcându-se în pântecele ei o nouă viaţă...
        Niculina întrebă:
        - Unde e fusul din perete? unde e fusul de pe grinzi? Kira aruncă furca, se sculă de pe pătura sură şi, dreaptă şi nemişcată, ca o stană de piatră, zise pe gânduri:
        - Cum mi se bătu inima... şi nu ştiu pentru cine. Nu-i bănuiesc nici partea, nici chipul, nici soarta. Dar-ar Domnul, de-a fi băiat, câmpul lui să dea nouă spice dintr-un bob, plugul lui să taie pân' la izvoare, boii lui să lase de-o şchioapă copita în pământ; să aibă umbra tihnită şi casă la văzul lumii; şi potera şi ciocoii să se ducă cum se duc stolurile de lăcuste, mânate de vânturi, în pustii locuri.
        Dar - cum nu se mai pomenise - cel din urmă fulger dezlegă începutul iernii. Răcoarea se schimbă în frig. Fulgii de zăpadă cad împestriţând întunericul. Vântul amorţi.
        Niculina întrebă iar:
        - Unde e fusul din perete? unde e fusul de pe grinzi? Kira zise încet:
        - Vai de mine! bărbatul plecă pe vânturi şi pruncul se vesti pe viscol!
        Într-un târziu suflă în văpaiţă, îşi ghemui copila la sân şi adormi muncită de vise şi de vedenii.
        Dimineaţa câmpul e coliliu cât se pierde ochiul în zare. Cerul acoperă ca un coviltir de argint aria pământului.
        Uşa colibei se deschide. Kira, într-o dulamă cu hărşii de vulpi, se repede înspre Cornul-Caprei şi priveşte neclintită.
        La o fugă de cal, acolo unde cerul se împreună cu pământul, se zăreşte un vălmăşag de oameni care călări, care pe jos. Ei vin şi vin încet. Vin prea încetinel... Kira se cutremură. Vin şi vin domol. Chipurile lor uscăţive, cu mustăţi răsucite şi cu ochi de lup, se taie desluşit în moina limpede a dimineţii. Cel dintâi e Ursul, care lasă pistolul în oblânc şi ucide cu pumnul. În sărici blănoase, cu căciuli cât căldările, ceilalţi merg cu privirea în jos, ca într-un alai de jale. Tolopan, Cătănuţă şi Deliu poartă pe umeri sarcină, ce, de-ar fi mai mare decât pământul, nu i-ar strivi mai greu. Parcă numără paşii, parcă dibuie locul în mersul lor. Să ducă ei, pe patul de tufani, cerb trântit din muchie de stâncă, ori mistreţ doborât la jiriştea pădurilor? Dar unde să fie mai-marele lor? De obicei, el venea în fruntea copiilor, jucându-şi murgul, ce-şi mesteca zăbalele înecate în spume albe şi roşii.
        - Unde e Şuer? strigă Kira... şi pustiul se umplu de strigătul ei deznădăjduit.
        Când ceata haiducilor sosi în dreptul colibei şi puse încetinel jos patul de tufani, Kira văzu pe Şuer învăluit în bunde, vânăt, cu gura încleştată, cu capul sfărâmat, cu mâinile întinse de-a lungul trupului. Şi se repezi la gâtul lui Şuer ca o fiară care se azvârle asupra prăzii. Îi cuprinse grumajii, îşi lipi faţa de faţa lui...
        Când se ridică, cu buzele roşii, în mijlocul tuturor, îşi aruncă dulama şi strigă:
        - Deşteaptă-te, copil, în măruntaiele mele, c-a pierit viteazul codrilor! Şi codrii vor fi moştenirea ta, c-ai mişcat pe crivăţ, pe fulgere şi viscol. Apoi, înduioşată, plecându-se pe trupul mortului: Iartă-mă, Şuere, că blestemai şi soarta pruncului ce n-a sosit încă...
        Haiducii măsurară pe Şuer c-o trestie în lung şi în lat. La câţiva paşi, săpară groapa cu cuţitele, scoţând bulgării cu pumnii.
        După ce-l coborâră în locaşul de veşnicie, îi înfipseră la căpătâi două iatagane legate cu sârmă, în semn de cruce. Semn de viteaz şi de creştin. Şi cu toţii, în jurul mormântului, se rugară în gând, învârtind căciulile în mâinile lor cojite de soare şi de ger. Dar în aceste feţe de răşină, dorul şi mila se sfărâmă ca de nişte lespezi de piatră şi trec fără să lase urme.
        Kira îngenunche; îşi acoperi faţa cu marama udă de lacrimi şi sărută mormântul, care începuse a îngheţa...
        La răspântia căilor singuratice, unde călătorul e minune şi glasul omului poveste, în faţa unei cruci de iatagane ruginite, stă coliba Şuerenilor, mândră şi ridicată de la pământ ca la trei tălpi de grindă. De zăvorul uşii e priponit roibul, şi suflă sperios pe nări răsfrânte, şi bate cu copita iarba de sub picioare. În colibă mama Kira se dezmiardă între copiii săi: o fată mare ş-un flăcău. Fata e bălaie; flăcăul e oacheş şi larg în spete. E Şuer-copilul, căpetenie de haiduci, ce poartă fulgere în priviri şi glasul lui te îngheaţă ca bătăile crivăţului, căci a sosit pe vânturi, pe fulgere şi viscol.
        Ş-a strâns grămezi de mahmudele ca jăraticul, zestre pentru sora sa, şaluri de Ţarigrad şi chihlimbare cât oul de găină; iar zestre sieşi: carabine ferecate şi hangere de seraschier.
        Acum, în toiul verii, ar dori să zboare la pândă, unde Şuer-copilul, luând din cătare în cătare conacul isprăvniciei, îşi uită de trândăvia din răspântia căilor singuratice.
        Din depărtare s-auzi încetinel un cântec prelung:
        - La crucea de iatagane
        De te-aş prinde, caţaoane,
        Să-ţi dau foc la fustanele,
        Să scape ţara de ele,
        De lepră şi de belele...
        - Vin! zise Şuer, sărind de lângă masă.
        - Vin, fătul meu, răspunse Kira. Spune-mi mie, Şuere, ce-ţi lipseşte? Ce nu ai? Când ăi lăsa focului viaţa de haiducie, viaţă de azi până mâine?
        - Când iataganele de fier de la căpătâiul tatei s-or preface în iatagane de aur, când din busuiocul de pe mormântul lui vor răsări dafini şi naramzi, când codrii or înfrunzi iarna ca şi vara, vara ca şi iarna... atunci şi nici atunci...