Curca, o pasăre cam zăpăcită, dar cu o inimă caldă şi bună, în fiecare dimineaţă îşi duce cârdul de puişori în curtea şcolii ce se află în vecinătate. Puişorii curcii sunt patru bobocei-voinicei, trei răţuşte ca nişte bărcuţe, cinci pui ieşiţi din ouăle ei naturale şi un puişor de găină negru precum e fundul ceaunului, care piuie, piuie necontenit probabil fiindu-i frică să nu rămână de cârd. Din această adunătură numai oul de găină nu fusese clocit de ea. Mama lui, atunci când bietul se ivi pe lume, nu se ştie de ce începu să-l bată cu clonţul în cap şi să strige ca o disperată:
- Câr-r-r-r! Câr-r-r-r! Câr-r-r-r! Luaţi-l, luaţi-l de aici! Nu vedeţi?! Ăsta nu e al meu! Ai mei sunt toţi aurii, frumoşi, el însă e negru ca un drac! Dacă nu îl duceţi din ochii mei, îl omor!
- De unde atâta ură faţă de un biet puişor, negru ce-i drept, dar nu mai negru decât mama lui adevărată?
Gospodina casei, văzând că se îngroaşă gluma, luă puişorul şi ne gândind prea mult îl aduse şi îl aşeză alături de ceilalţi puişori ai curcii. Curca îl privi lung, se foi un pic apoi făcându-i loc îl acoperi cu aripa sa. Abia atunci sărmanul pui de găină înţelese ce înseamnă căldura unei aripi protectoare.
În fiecare dimineaţă, după ce stăpâna îi îndoapă puişorii cu păsat, curca îi ia şi îi duce în curtea şcolii. Vara aici e iarbă multă mustoasă şi e loc îndeajuns pentru tot păsăretul din împrejurimi. La umbra unui stejar bătrân, pe o pătură de iarbă verde tivită cu troscot, nalbă şi romaniţe mirositoare, razele soarelui par mai puţin fierbinţi. Răţuştele înoată printre florile albe, bobocii ciugulesc colaci rotunzi de nalbă, puii de curcă, sătuli fiind, abia de se ating de câte un firicel de iarbă şi doar puiul de găină scormoneşte cu sârguinţă la rădăcina stejarului.
- Piu, piu, piu! Îşi strigă el frăţiorii. Veniţi iute! Am găsit un viermişor!
Pe neprins de veste curca îşi întinde neliniştită gâtul, îşi roteşte capul în toate direcţiile. Puişorii privesc împietriţi, speriaţi fără să ştie ce se va întâmpla. Brusc alarmă!
- Ciu! Ciu! Ciu! Strigă curca.
Ca la comandă patru bobocei, trei răţuşte, cinci puişori de curcă şi unul de găină se fac una cu troscotul, cu florile de romaniţă, cu iarba înaltă. Sus, deasupra, roteşte un vultur flămând. Adineauri pe peticul de iarbă erau o mulţime de pui, hrană delicioasă pentru el, acum - nimic. Unde o fi dispărut? Nedumerit, vulturul continuă să facă vârtejuri. Curca ţipă şi mai disperată.
- Ihai! Ihai, bulihare! Aleargă într-un suflet gospodina casei. Vulturul se lasă păgubaş. Pleacă. Imediat din covorul verde îşi fac apariţia patru căpşoare de boboci, trei de răţuşcă, cinci de curcă şi unul de găină.
Abia spre seară curca îşi adună odraslele şi merge spre casă. Ziua s-ar încheia cum nu se poate mai bine dacă la întoarcere nu i-ar ieşi în cale acea care a vrut să-şi omoare propriul pui. Cloşca îl ţine minte pe bietul pui tuciuriu şi ori de câte ori îl zăreşte se repede spre el cu o furie nebună. Sărmanul pui de găină. De fiecare dată se ascunde după mama sa adoptivă. De obicei curca nu-i dă nici o atenţie cloştii, de dată asta însă nu mai e dispusă să rabde. Până aici au fost toate. Răbdarea ei a luat sfârşit. Cloşca simte primejdia, vrea să dea înapoi, însă nu mai există scăpare. Mare, mătăhăloasă, mama adoptivă porneşte înfuriată asupra cloştii celei nătângi.
- Ho! Nebunelor! Opriţi-vă! Aleargă stăpâna să le despartă. Aţi căpiat?!
Curca se îndepărtează ascultătoare. Îşi duce odraslele la culcare. Puişorii se cuibăresc cuminţi sub aripile largi ale mamei. Toată noaptea stau acolo la adăpost şi... cine ştie, poate că visează covoraşul verde din preajma stejarului, florile de romaniţă, sau poate că visează cerul, soarele care mâine dimineaţă va răsări şi va încălzi cu aceeaşi căldură toate vietăţile, bune sau rele ale acestui chinuit şi bătrân Pământ...