Apoi poveste, poveste, D-zeu la noi soseşte, că-nainte mult mai este. Era odată un vânător ş-avea trei copii şi era sărac-sărac, cât numai cu-atâta se ţinea, că-mpuşca câte-o păsăruică, o vindea ş-atâta era hrana lui, săracul. Acu era o pădure pe-acolo pe-aproape, de-i zicea Pădurea neagră. Ş-au apucat oamenii din satul cela a zice că nu s-a putea să s-apropie nime de pădurea ceea. Ş-aşa era părăsită, nime nu se ducea, că ziceau că la miezul nopţii vin dracii. Acu bietul omul ist sărac a zis într-o zi către femeia lui:
- Măi femeie, tot o moarte-am să mor, ia să mă duc eu în pădurea ceea, să văd ce-oi găsi acolo.
Aşa, i-a făcut nevasta o turtă-n traistă şi s-a pornit el; a luat puşca-n spate. Ajungând el acolo, lui îi era foarte frică... da' omul sărac sărăcia-l împinge a se duce oriunde ca să câştige.
Iaca, mergând el aşa, ajunge la un copac nalt şi tufos straşnic, nu ştiu cum s-o fi chemat, şi vede-o pasăre aşa de frumoasă - era de aur. Acu el ce să facă, ca doar să n-o-mpuşte, s-o poată prinde, că, vânzând-o vie, mai multe parale ar fi luat. Alungând-o el prin copac, ea se vârâ-ntr-o bortă... ş-o prinde. El n-a mai stătut către noapte, că s-a temut de draci, ci a luat pasărea ş-a venit acasă ş-a făcut o cuşcă bună ş-a pus pasărea-n cuşcă.
Acu el în ziua ceea, era sâmbătă, care-o prins-o, şi duminică dimineaţa s-a ouat un ou. Oul era de aur. Da' el zice:
- Ei, măi femeie, eu n-oi vinde pasărea asta, că ea s-a oua şi eu oi avea câte-un ou şi m-oi hrăni din zi-n zi.
El ia oul şi se duce-n târg şi-l întreabă negustorul:
- Ce ai de vândut şi cât ceri?
- Am un ou şi cer o mie de lei.
Da' un jidan zice (tot ei îs mai mehenghi):
- Ia să văd oul.
Când vede oul cel de aur - făcea mai mult decât o mie de lei - (îi dă mia de lei). Ia el mia de lei, cumpără cele trebuincioase pentru copii şi femeie şi se duce-acasă. Da pe guşa păsării era ceva scris, da' omul nu ştia carte.
Când în a doua duminică iar s-a ouat un ou de aur. Şi el s-a dus şi iar a cerut o mie de lei. Da' să iei samă, d-ta, că tot jidanul cela i-a ieşit înainte!
În a treia duminică, când a dus oul, a pus pe gânduri pe jidan. Şi s-a gândit aşa jidanul: l-a întrebat unde şede, să se ducă să vadă de unde are el ouă de aur. Vine jidanul; da' el ţinea cuşca în colţul casei.
Cum a intrat jidanul în casă - el ştia carte - odată şi-aruncă ochii-n fundul casei. Pe guşa păsării aşa scria: "Cine-a mânca inima are să fie-mpărat; cine-a mânca rânza, de câte ori s-a trezi pe noapte, de-atâtea ori are să găsească câte o pungă de bani sub cap; cine-a mânca maiurile are să fie om cu noroc în lume, oriunde va merge el, orice pas a face el, tot cu noroc are să fie". Acu jidanul, tot cu duşmănie asupra creştinului:
- Vinde-mi mie pasărea!
- N-o pot, jupâne. Asta-i câştigul meu, toată viaţa pentru mine şi pentru copii.
În sfârşit, cât s-a pus jidanul, n-a vrut bietul om s-o vândă. Jidanul a zis că i-i rău şi c-are să mâie la om. Vânătorul a doua zi s-a sculat de dimineaţă şi s-a dus cu puşca după vânat. Da' jidanul - şiret, da' femeia, ca de-a noastre, proastă - şi-i zice-aşa femeii:
- Nevastă, ce să trăieşti c-un om aşa de sărac, vin' să te iau eu, că te-oi ţine bine şi ţi-oi ţine şi copiii. Da' femeia zice:
- Dacă te-i boteza! Apoi, zice, cum la noi, nu se poate să se despărţească.
Da' jidanul zice:
- Lasă-l pe mâna mea, că eu îl omor până mâine. Îi dă nu ştiu ce şi omoară omul. De-acolo zice-aşa:
- Femeie, te-oi lua, dar mai întâi taie-mi pasărea şi mi-o frige.
Da' să nu lipsească nimica din pasăre, toată s-o mănânc eu. Şi femeia, dobitoacă, ea s-a potrivit. A tăiat şi a fript pasărea ş-a pus-o pe vatră, a strâns-o şi ea iese din casă cu treabă, şi copiii, tustrei, intră-n casă. Zice unul dintr-înşii:
- Mă, tare mi-i foame... Mama a fript pasărea ceea, hai să mâncăm câte-o bucăţică.
- D' apoi dac-a fript-o jidanului, ne-a bate!
- Hai să mâncăm dinăuntru, că nu s-a vedea.
Ia cel mare inima, cel mijlociu rânza, cel mic maiurile. Pasărea acu nu mai plătea nimica dacă le mâncase acelea. Da' copiii, după ce-au mâncat:
- Măi, hai să fugim, că ne-a bate.
Şi era o bortă-n dosul casei şi s-au vârât acolo.
Vine jidanul. Da' la pasăre cele nu-s într-însa. Apoi începe-a striga, bate pe biata femeie.
- De bună seamă, au mâncat copiii, căci altul nime n-a fost în casă.
Jidanul îndată strigă după copii, să-i taie, să mănânce el din copii. I-au căutat, i-au căutat, în sfârşit nu i-au găsit. Dac-a văzut jidanul că nu-s şi nu-s, s-a dus dracului - cruce de aur în casă! - a lăsat şi pe femeie şi tot. Că el tot aşa era să facă, d-apoi Dumnezeu a lăsat mai bine să mănânce copiii decât dânsul, că Dumnezeu nu doarme. Acu, acel mare a umblat ce-a umblat şi s-a făcut împărat pe ţara aceea. Acu numai aista era micuşor de tot, tot la mă-sa şedea, ist care mâncase maiurile, şi pesemne unde avea el să aibă aşa noroc, tare era leneş.
Cel ce a mâncat rânza găsea tot pungi de bani şi se făcuse straşnic om de rău. Îi erau dragi numai petrecerile, să ierţi mata, îi erau dragi cucoanele cele frumoase. Acu, acolo, straşnic era de frumoasă una de-i zicea Frumoasa Lumii. La soare te puteai uita, da la dânsa ba.
Acu el tot umbla, că doar i-ar da-o boierul cela, da nici că vrea să i-o dea. Iaca vine el acasă la mă-sa:
- Mamă, ce mi-s buni mie banii dacă nu pot eu lua pe ceea ce mi-a picat dragă!
Da' mă-sa zice:
- Dragul mamei, du-te şi tot te-i putea întâlni cu ea. (Să vorbească cu dânsa, poate i-ar fi fost şi ei drag.) Da' ea era vicleană. Acu aist ce-a mâncat maiurile se juca cu nişte bulgăraşi cu alţi băieţi pe-afară. Vine un moşneag.
- Dragul moşului, ce faci tu aici?
- Ia mă joc, moşule!
- Hai cu moşu, că ţi-a da pere şi mere (ştii, ca la copii) - înşeală pe băiat şi-l ia cu dânsul.
Da' acela era un vrăjitor grozav - îngheţa apa. Ş-acu el, tot vrăjind prin Pădurea neagră, a dat de ceva straşnic, care el nu putea face, numai c-un copil. Se duce-acolo cu băiatu-n mijlocul pădurii şi dă de-o piatră mare. Şi bate de trei ori în piatră şi se deschide pământul. Şi el zice băiatului aşa:
- Măi băiete, du-te pe scările ieste într-acolo sub pământ (erau nişte scări) şi-ai să cobori într-o grădină aşa de mândră, şi-ai să dai de-o căsuţă acolo-n grădină. Să intri-n casă ş-ai să vezi un horn făcut acolo şi pe vatră ai să vezi o cheie. Să iei cheia ceea, s-o pui în brâu şi să vii înapoi la mine. Da' na-ţi ş-o veriguţă de fier, că făr' de veriga asta nu poţi intra. (Acolo era pe ceea lume, zice-că.) Băiatul se ia, merge-ncetişor şi intră pân' în grădina ceea.
Da' acolo aşa era o mândreaţă, grădină cu pomi cu poame de aur... încât băiatul s-a mirat când a intrat acolo şi, ştii, ca copilul, mai degrabă a alergat la pere şi la mere decât la cheia moşneagului. Ştii cum e treaba noastră - era cu cămeşoi şi cu cureluşă bună-ncins, ş-o umplut sânul de mere şi de pere. El pornise să iasă, când şi-aduce aminte de cheie, merge într-acolo ş-o ia - da cheia era straşnic de ruginită... Cine ştie ce-ar fi făcut el cu cheia ceea, şi astăzi am fi fost sub mâna lui poate... Se ia băiatu-ncetişor, se suie iar pe scară să ias-afară - că ştii d-ta că el, bătrânul, deşi avea putere, nu putea intra în rai, dar ista ca copil...
Când a ajuns în gură să iasă, moşneagul a strigat:
- Stai, nu ieşi! Dă-mi cheia!
Băiatul zice (era mic, da tot cu cap):
- Ba lasă-mă să ies întâi afară!
- Ba nu te las.
- Nu-ţi dau cheia! (Ştii d-ta, nici mâna nu putea vârî, că era păcătos.)
- Am să te omor.
- Omoară-mă, numai dacă poţi!...
El face tranc! cu picioru-n pământ şi se-nchide pământul. Ce s-ă facă bietul băiat? Ia să se-ntoarcă, să se ducă iar prin grădinile cele. Când colo, era-nchis pământul, nu mai era mândreaţa ceea. Începe băiatul a plânge. Plângând aşa, îşi freca mâinile. Şterge pe veriga ceea ce i-o dat-o moşneagul şi vine-un om. Omul cela era de fier. Era duh necurat; om de-ai noştri de fier, unde se poate?
- Măi băiete, cine te-a adus pe tine-aici?
- Iaca cum şi iaca cum, spune băiatul tot.
- Eu te-oi scoate, băiete, da-întâi să te duci de-aici, să-mi tai vreo douăzeci de vaci, să-mi frigi, să am de mâncat pe drum, când te-oi duce (că ştii d-ta, nouă ni s-a părut că era-n gură, da el era tocmai-n fundul pământului, când a-nchis el piatra).
Frige el, şi-l pune pe băiat după cap, şi pune pe o mână douăzeci de vaci fripte şi pe altă mână câteva poloboace cu apă, cu vin - cu ce-o fi fost nu ştiu - şi băiatului îi dă un cuţit ş-o ulcică. - Când mi-a fi foame, să tai cu cuţitul din carne, să-mi dai să mănânc, şi când mi-a fi sete, să-mi dai cu ulcica apă. Şi merge el, merge - zi şi noapte tot mergea, decât aşa era de-ntuneric, de nu zăreai cât un fir de colb, dacă era sub pământ! Acu apropia vacile de gătat demâncatul şi apa de băut. Da' duhul cel necurat i-a zis aşa: - Dacă tu-i avea noroc să nu gătesc demâncatul şi apa, eu nu te voi mânca, dar dac-oi găta, te mănânc. Ia uită-te tu în sus, vezi soarele? - Îl văd cât o zare de chibrit. - Ia! deci mai este! Merge el - că acu rămăsese numai o jumătate de vacă. - Ia uite-n sus, câtu-i soarele de mare? - Îl văd pe jumătate. - E, apoi iaca tot mai am o bucată bună! Când acu era mai aproape de ieşit afară, demâncatul se gătise, apă tot mai era. - Dă-mi demâncat, că mi-i foame! Băiatul, ce să facă el? Ia cuţitul şi-şi taie o bucat' de pulpă şi-i dă apă şi porneşte iar. Iacă, a ieşit pe iasta lume. Când îl pune jos: - Să-mi spui tu drept, de unde mi-ai dat tu de-am mâncat la urmă? - Drept ţi-oi spune, pulpa mi-am tăiat-o! - Drept să-ţi spun, să fi ştiut că eşti aşa dulce, nu te mai scoteam. - Acu nu mă poţi mânca? - Hei, acolo era largul meu şi strâmtul tău - de-acu eşti prea bun la D-zeu şi nu te lasă să te mănânc! (Ştii d-ta, că sub pământ era locul dracilor.) Şi omul se face nevăzut. Da' băiatul era săracul flămând, da el uitase că are merele cele-n sân şi cheia ceea. Se ia el ş-aleargă, ş-ajunge la casa mâne-sa. Da, ştii
d-ta, el era leneş,da era de duh, nu aşa (parcă numai la dv. sunt de duh? Sunt şi dintre noi!). Intră-n casă, da mă-sa era săracă straşnic, că, ştii d-ta, ca la boierul când ajunge la mărire, n-o lua pe biata mă-sa s-o ţie, deşi era-mpărat. - Mamă, n-ai vreo bucăţică de lumânare s-aprinzi? - Am, dragul mamei, de la Paşte! (O ţine, Doamne fereşte, de tunet, s-aprindă.) Aprinde lumânarea. Da' el zice: - Doamne, mamă, tare mi-i a mânca! Am nişte pere şi nişte mere, da' m-a durea la inimă să mănânc. Da' el n-a luat seama că ele-s de aur. Le-a zvârlit sub o laiţă. Mamă, iaca, am o cheie, decât tare-i ruginită, mamă, şterge-o şi vinde-o şi cumpără-mi o pâine. N-a apucat a o freca oleacă, şi-au intrat vreo cinci oameni de fier în casă. - Ce vreţi, stăpânilor? (El era să-nconjure lumea cu cheia aceea; c-atunci avea cheia iadului, putea face cu dracii orice.) Femeia straşnic s-a înfricoşat de dânşii. Da' băiatul, mehenghi, îndată s-a priceput: - Masă vrem şi vin bun! Îndată au venit nişte sufragii şi-au pus masa, şi ce n-au pus! Şi după ce-au ospătat ei bine, au strâns aceia şi s-a dus. - Ei, mamă! Cheia asta o strâng eu! Acu se făcuse holtei, bun de-nsurat. - Mamă, eu am auzit că fata-mpăratului e frumoasă. Mă duc s-o iau eu. - Dragul mamei, tu, un băiat aşa sărac, să iei pe fata-mpăratului? Ce mai vorbeşti nebunii? - Dacă eu vreau aşa?! Du-te, mamă, staroste. - Da' cum, dragul mamei, să intru eu acolo? - Du-te, mamă!
El o mâna. - Cum să mă duc eu cu mâna goală? - Mamă, ia vezi merele şi perele cele, n-au putrezit? Du-i-le acelea! - Bine zici, dragul mamei. Se ia baba şi se-mbracă cu peştiman, pune-un ştergar frumos în cap, ia-n basma acelea şi se porneşte. Ajunge la poarta-mpăratului. Împăratul şedea-n cerdacul cel nalt. Vede-mpăratul că se luptau ceia cu dânsa, n-o lăsau să intre. Împăratul cela era milostiv, nu ca ista de pe-acu. A gândit că a venit să ceară ceva. - Lăsaţi-o, bre! Când au auzit porunca-mpăratului, au lăsat-o. - Ce vrei, mătuşă? - Apoi prenălţate-mpărate, am venit după un lucru mare. - Ca ce fel, mătuşă? - Poftim întâi colacii. Vede-mpăratul perele şi merele de aur ş-a stat în mirare. Să vadă la o babă de-a noastră! Numai la curţile lor sunt de-acelea. - Feciorul meu vrea să ieie pe fata d-tale, împărate! Da-mpăratul a stat olecuţă şi pe urm-a gândit: "Baba asta-i nebună." - Dacă feciorul tău, zice, până mâine dimineaţă, în locul casei tale, va face un palat ca al meu ş-o grădină ca a mea, c-o cărăruşă de pomi pân' la curtea mea, şi-n fiecare pom să cânte păsările, eu i-oi da fata. - Rămâi sănătos, împărate! Se porneşte-înapoi femeia. - Iaca, dragul mamei, ce-a zis. - Bun, mamă, le fac până mâine. Şterge cheia şi vin iar cinci oameni de fier. - Ce vrei, stăpâne?
- Până mâine dimineaţă să fie un palat tot de sticlă şi poleit cu aur şi să fie o cărăruşă despărţită prin pomi ş-un pom să-nflorească, unul să-nfrunzească, unul să-i pice frunza, să nu fie doi de-un fel. Şi cărăruşa să fie de catifea, cu iarbă de catifea. Şi la fiecare pom să stea câte-un soldat cu sabia scoasă. Şi păsările să cânte aşa de frumos, să nu poată dormi împăratul şi fata-mpăratului!... Eh! încă era mult pân-în ziuă şi erau toate gata. Împăratul, dimineaţa când se trezeşte, zice fetei: - De când sunt în palatul ista, cum ne-au cântat păsările acum nu ne-au cântat niciodată (că el nu s-a aşteptat la aste, el gândea că păsările din grădina lui cântă). Când iese-afară şi vede, zice: - Bre! mare putere are omul ista! Băiatul zice: - Du-te, mamă, şi cere-i fata să mi-o deie! Se duce baba la-mpăratul, da' el tot o purta cu vorba, că nu-i era voia să-şi deie fata după d-aiştia. - Apoi, mătuşă, de azi într-o săptămână dac-a veni c-o trăsură de aur şi cai care ar mânca jăratic ş-ar bea pară, i-oi da fata. Da' fata era să se cunune tocmai-n ziua ceea dup-un alt împărat. - Iaca, dragul mamei, ce-a zis: - I-oi face, mamă, şi asta. Aude el un vuiet mare straşnic pe afară. - Oare ce s-aude, mamă? Întreabă mă-sa. Zice: - Se mărită fata-mpăratului. - Cine-o ia? - Cutare fecior de-mpărat. Vezi, dragul mamei, numai m-ai făcut de râs. - Ia lasă, mamă, că tot are să mi-o deie. Ia el, şterge cheia. Da era iarna. Şi vine omul cel de fier.
- Ce vrei, stăpâne? - Fata-mpăratului s-a cununat astăzi! Când or dormi, să iei pe mirele să-l pui afară şi pe mireasă s-o pui într-o pivniţă şi-n zori de ziuă să-i aduci iar pe amândoi în casă. Dimineaţa intră-mpăratu-n casă. - Ei, dragii tatii, cum aţi dormit? Zice el: - Mie, tată, tare mi-a fost frig! - Ba, zice ea, eu nu ştiu unde eram, că căutam s-aprind lumânarea şi nu găseam, şi nu era nici pat, nici nimica. - Aţi visat! - Da' cum dracu, tată, că, iacă, buricele mi-o îngheţat la degete. - Eu nu-mi simt spatele. - Ce n-aţi zis sufragiului s-aprindă focul? Nu v-a mai fi nimica. A doua seară, iar şterge cheia. Vine iar: - Ce vrei, stăpâne? - Vreau să te duci să-i pui pe ginerele împăratului într-o movilă de omăt, când a dormi, şi pe mireasă s-o pui în vârful casei! Pe casă, frig-frig, da' nu era omăt. Ista a degerat. Da' tot îi era milă de dânsa. - Numai jumătate de noapte s-o laşi pe vârful casei. Când a adus pe mire dimineaţa, era?eapăn. A strâns toţi doftorii, n-a mai avut ce-i face - a murit, săracul! Iaca, se-mplineşte săptămâna. El iar şterge cheia, vin ceia... - Mâne dimineaţă, o trăsură de aur şi cai care or mânca jăratic ş-or bea pară, şi mie straiele cele mai frumoase din lume să mi le aduci. Se pune el ca boierii-n trăsură a doua zi şi se porneşte către-mpăratul. - Cum îi, voinice? zice-mpăratul. - Am venit să-mi dai fata.
El se face că nu ştie că i-a murit ginerele. I-o dă-mpăratul. Face-o nuntă strălucită, şi i-o dă, ş-o duce la palatul lui - da' lui aşa-i era de dragă, de-o prăpădea din ochi. Iacă, aude vrăjitorul că el a ieşit din pământ. Ce să facă el, să poată pune mâna pe dânsul, că el, cât era de vrăjitor şi straşnic, da' el avea numai vreo doi draci, da ista cheia iadului o avea. Da' el punea cheia ceea totdeauna pe-o sobă şi numai sufragiul ştia de dânsa. Da' sufragiul nu prea avea minte destulă-n cap. Iaca, s-a luat el cu fata-mpăratului la primblare. Da' vrăjitorul a luat o mulţime de chei nouă şi frumoase, altele de aur, de aramă, de argint ş-a început a striga pe la poarta ginerelui împăratului: - Cine-mi mai dă chei ruginite, că-i dau de cele de aur? Şi sufragiul, nu prea avea multă minte-n cap, a gândit să dea cheia ceea şi să ieie una de aur, că mai bine a prii stăpânu-său. Ehei! şi când i-a luat (cheia, i-a luat) săracul toată puterea lui. Îi dă. N-a apucat de-a veni el de la plimbare şi palatul n-a mai fost. A rămas el săracul în câmp, nici bordeiul ce-l avea înainte nu era acu. Da-mpăratul i-a trimis aşa răspuns pe un logofăt: că dacă pân' în trei zile n-a face palatul cum a fost, îi ia fata şi nu i-o mai dă. Acu ţi-am spus că mai bine i-ar fi luat zilele decât să i-o ieie pe dânsa. Mare lucru-i dragostea! Ce să facă el? Da' şi fata-acu straşnic ţinea la dânsul. Nainte mai drag îi era cel degerat, da' acuma! A aşteptat el pân' a treia zi; nu-i de chip, n-are de unde să facă palatul. Îşi ea el ziua bună de la nevastă-sa: cine ştie ce jelanie a fi fost acolo! - Mă duc de-acu-n lumea mea! Merge el şi ajunge la o baltă (cam un iaz vine). - De-acu n-am ce face, mă-nec! Dând aşa, frecându-şi mâinile, dă de veriguţa ce i-a dat-o vrăjitorul când l-a vârât întâi în groapă. Şi vine un om de fier. - Ce vrei, stăpâne?
- Vreau cheia cea de la iad. - Eu cheia iadului nu ţi-o pot da. - Apoi, ce să fac eu, spune-mi măcar unde-i? - Apoi vrăjitorul, ca să nu-l ajungă nime, ş-a făcut un palat pe Prut, ş-acu, dacă-i putea merge pân' acolo, el o ţine ascunsă sub perină la capul lui. - Ce să fac eu, cum oi putea s-ajung la dânsul? - Na-ţi, zice, bucăţica asta de fier, dă-te de trei ori de-a curu-n cap pe dânsa şi te-i face o muscă - pe urmă te-i pricepe cum s-o iei. Şi s-a făcut nevăzut omul cela. Se ia el, se dă de trei ori peste cap şi zboară ca musca pân' la Prut. Ajunge acolo, da' vrăjitorul dormea de-amiazăzi. Dă să intre... pe unde să intre? Ferestrele cu obloane, cum se purta mai demult. "Mă vâr pe borta cheii!" Se vâră şi se pune pe sobă. Unde se trezeşte vrăjitorul şi unde-ncepe a bate-n mijlocul casei cu nişte ciocane şi unde-ncepe a ieşi la draci, de te luau fiori. Ş-a-nceput a-i trimite pe unde să facă rele, să puie la cale pe oameni să facă rele; decât, când nu vrea D-zeu, că el era om pământean, i l-a luat din minte! Aşa, după ce-a pus el trebile la cale, a ieşit afară. Musca s-a sculat, a luat cheia de sub perină ş-a început cătinel-cătinel, ş-a zburat afară. Decât bucuria lui nu se mai povesteşte, c-are să ieie pe fată-napoi. Acu lui nu-i era de dânsul, de dânsa-i era ce-i era. Freacă cheia, vin oamenii cei de fier. - Să-mi faci palatul iar înapoi cum a fost! Şi acu s-a-nvăţat minte: purta cheia tot lângă dânsul. Acu ce să facă vrăjitorul? Era în satul cela o babă sfântă... Pe atunci era lume bună, erau sfinţi, nu ca acu. Când te durea capul, când aveai vreo boală, numai dacă punea mâna-ţi trecea. S-a dus vrăjitorul ş-a omorât baba şi s-a îmbrăcat el în straiele ei. S-a-mbolnăvit femeia lui, fata-mpăratului, decât ce boală, să dea D-zeu să am şi eu cât oi trăi, decât numai când zicea oleacă valeu, el se prăpădea. - Ia să chemi pe baba cea sfântă.
Vine; acela era vrăjitorul. Începe-a pune mâna pe capul ei, ca şi cum, dragă Doamne, a o descânta. Şi când iese el din casă, îi zice vrăjitorul ei:
- Doamne, măria-ta, câtă frumuseţe şi mândreţe ai în casă şi n-ai şi un ou frumos de marmură!
- Ca ce fel de ou, mătuşă?
- Acela-i numai în fundul pământului!
- Ira! oi zice bărbatu-meu, ş-a trimite pe cineva să-l caute.
Şi se duce vrăjitorul.
Intră el în casă.
- Ei, zice, iaca ce mi-a spus baba ast-sfântă.
- Iaca să şterg, dragă, cheia.
Şterge cheia şi vin doi oameni de fier.
- Ce vrei, stăpâne?
- Vreau oul cel de marmură de sub pământ.
- D-apoi, bată-te D-zeu să te bată (fie-i lui acolo!); câte-ţi fac eu, până şi cheia iadului o ai, acum vrei să ne iei şi toată puterea noastră?...
Vezi d-ta, vrăjitorul a vrut înadins, ca doar duhul cel necurat l-a gâtui.
- Da' eu te-aş omorî, da pentru că ştiu că asta nu vine de la tine, pentru asta te iert şi-ţi spun aşa: că baba cea sfântă-i vrăjitorul şi că azi are să vie c-un cuţit mare şi s-a face că pune mâna pe capul femeii tale ş-are să ţi-o omoare.
Decât, când a auzit el aşa, of! numai tremura! Şi se duce omul cel de fier. Acu el îşi găteşte iataganul, şi când vine-n casă vrăjitorul, pune pe sufragiu şi îl dezbracă-ndată, ş-adevărat găseşte-un cuţit mare, ştii, ca un chip de cosor, şi-l ia cu iataganul şi-l face bucăţele. Acu era cu deplin fericiţi. Acu săracul nu mai ştia ce-i durerea, cum ştia-nainte, şi zice-ntr-o zi:
- Ia hai, soro, să mergem să găsim pe fraţii mei cei doi. (Da' mama lui murise!) Se iau ei şi se pregătesc, şi mergând ei aşa, au ajuns la-mpăratul. Era straşnic în război cu altul. Tot să nu fie omul săracu-n pace. Ş-aşa era el de scârbit, decât straşnic lucru. Văzând pe acesta, s-a bucurat ş-a zis aşa:
- Fiindcă eşti ginere de-mpărat, mi-i da ajutor ş-oi putea să bat pe vrăjmaşul meu.
Aşa a gătat armată grozavă şi-n sfârşit a dovedit pe ceala. Acu aişti doi se zice că erau tare fericiţi - numai acela, săracul, era mai necăjit (cel cu rânza). Acela s-a luat şi s-a dus la Frumoasa Lumii. Dă să intre-n palatul boierului celuia, nu-l lasă să intre. Aşa, el a trântit un bal strălucit ş-a poftit pe toţi să vie la balul cela, între care era şi Frumoasa Lumii. Decât aşa era ea de frumoasă, cât, când a intrat în bal, a luminat balul de atâta... să ierţi mata. El a început după aceea jocul pân' în zori de ziuă - unde-a-ntins nişte mese şi s-a pus să joace cărţile. El a făcut toate chipurile ca să joace cu dânsa. El avea mare noroc şi se făcea că nu câştiga, tot ei să-i deie, că nu mai putea de dragă ce-i era. Acu ea, văzând atâţia bani, s-a minunat ş-a zis aşa tătâni-său:
- Hai, tată, să-l poftim pe ista la noi (ştii, ori de-a noastre, ori de-a d-lor-voastre, care vrea să scurgă tot la parale, trage ori pe cine). Acu el, venind la dânsa-ntr-o seară cu vreo zece pungi de galbeni -, a jucat iar în cărţi şi i-a dat toţi ei, de n-a rămas măcar c-un pitac. Acu ea, văzând că n-a rămas nici c-o para, a-nceput a râde de dânsul. Şi ploua afară. Şi vrute şi nevrute a trebuit să-l îmbie să mâie-acolo. Dormind el, de câte ori s-a trezit, de atâtea ori a găsit o pungă de bani sub cap.
A doua zi dimineaţa, când a venit sufragiul să-i deie de spălat, după ce-a mântuit de spălat, i-a pus în mâini vreo douăzeci de galbeni bacşiş. Aleargă la dânsa sufragiul. Da' ea zice:
- Bre! de unde are omu-aista atâtea parale?
Vine la dânsu-n casă şi zice-aşa:
- Eu te-oi lua de bărbat dacă mi-i spune de unde ai atâţia bani. El zăluzise şi i-a spus, prostul. Da' ea i-a făcut o cafea nu ştiu cu ce şi s-a bolnăvit el straşnic ş-a început a vărsa, ş-a vărsat rânza. Ş-a luat-o ea, a spălat-o cine ştie cu ce, a parfumat-o ş-a înghiţit-o ea, ca să găsească ea pungile cu bani. Da' fiecăruia norocul lui.
El mai avea vreo zece pungi de bani din noaptea ceea.
Ea l-a dat pe urm-afară. El a-ncălecat pe un cal şi s-a pornit. Mergând cu calul cela, a dat pe-un câmp de flori şi s-a plecat calul să mănânce şi s-a făcut un măgar. El a strâns un mănunchi de flori şi l-a pus în buzunar. Mergând el călare pe măgar mai departe, a dat de un iaz. Se pleacă măgarul să beie apă şi se face iar cal.
- Ei, zice, bună-i asta!
Ia el într-un şip apă şi se-ntoarce-napoi. Ajunge iar acolo, la Frumoasa Lumii, şi din banii ce-i rămăsese mai toarn-un bal straşnic.
Da ea aleargă, ca să mai vadă de unde are bani.
- De unde bani?
- Din mănunchiul ist de flori. El i-l dă. Ea, mirosind, se face măgăriţă. El o lasă măgăriţă şi iese din casă. Aşteaptă sufragiul să iasă stăpâna afară. Nu-i! Mare păcat! Când se duce-n casă, o găseşte măgăriţă. Se-ntoarce, ş-o ia de-acolo şi porneşte călare pe dânsa. Îi dă fân să mănânce (că măgăriţă, da' inimă de om).Ea a zis aşa cu alean:
- Nu te-oi mai înşela de-acu şi ţi-oi da rânza-napoi, numai fă-mă cum am fost.
El de multe ce-i făcuse, acu era hapsân şi s-a dus pe dânsa până la-mpăratul, la frate-său. Acu aciia era şi istălalt, care ţinea pe fata-mpăratului. Şi când le-a povestit el lor că măgăriţa-i Frumoasa Lumii, ei s-au pus pe lângă dânsul ca s-o ierte. Şi iertând-o, a băut apă şi s-a făcut iar la loc. Şi erau acum trei împăraţi pe o ţară. Şi-au fost toţi fericiţi... Şi-am încălecat pe-o şa şi ţi-am spus-o aşa.