Doi erau cum erau, da unul era prost, şedea-n cenuşă şi-l chema Călin Nebunul. Ş-au zis acei doi fraţi: "Haidem şi noi să căutăm fetele-mpăratului". Da' Călin a zis: "Hai şi eu cu voi". Ş-acei doi au zis: "Hai".Şi-mpăratul a zis că care s-a porni după fete le dă bani de cheltuială şi straie de primeneală. Acu ei au făcut un arc ş-au zis că unde l-a zvârli, până unde-a ajunge, acolo să poposească.
A aruncat cel mare ş-a mers vreo două zile ş-a ajuns. A aruncat şi cel mijlociu şi tot aşa degrabă a ajuns. Da când a aruncat Călin Nebunul, a mers trei luni de zile, zi şi noapte, şi de-abia a ajuns. Acu ei, mergând pe drum, au gătit şi cremenea şi amnarul. De-abia au avut cu ce aţâţa oleacă de foc. Ş-au zis aşa ei înde ei că să păzească focul unul din ei cât or dormi ceilalţi doi, că dacă s-a stinge focul, îi taie capul celui ce-a păzit dintr-înşii. Acu s-au culcat cei doi, şi cel mare a rămas să păzească. Pe la miezul nopţii s-a auzit un vuiet grozav.
Era un zmeu cu trei capete.
- Cum ai putut să-mi calci moşiile de la tată-meu făr' de voia nimănui? Hai la luptă!
- Hai!
Şi s-au luptat ei, s-au luptat, pân' acu l-a omorât pe zmeu şi a făcut din capetele lui trei căpiţi de carne. Acu se trezesc cei doi.
- Uite, voi aţi dormit, da' eu uite ce lupt-am avut.
Acu a doua noapte cel mijlociu era să stea de strajă. Iar pe la miezul nopţii se aude-un vuiet.
- Cum ai putut să-mi calci moşiile lui tată-meu fără voia nimănui?
Aista era cu patru capete.
- Hai la luptă!
- Hai!
Şi l-a omorât şi pe acesta ş-a făcut patru căpiţi de carne din capetele lui. Acu, când s-au trezit ei, o-nceput să-i deie de grijă lui Călin Nebunul că să păzească bine focul. Acu el a treia noapte era să fie.
Acu iar pe la miezul nopţii s-auzi un huiet mare. Un zmeu era - cu opt capete.
- Hi! zice Călin Nebunul, - că şi zmeul era năzdrăvan, şi ştia de dânsul - hai la luptă!
- Hai!
Cât se luptă, se luptă cât de cât să nu se deie zmeul. I-a tăiat Călin Nebunul o ureche ş-a picat o picătură de sânge ş-a stins focul. Ş-aşa, pi-ntuneric, s-o-nceput ei a lupta ş-în sfârşit l-a omorât Călin Nebunul ş-a făcut opt căpiţi de carne. Acu ce să facă el? Foc nu-i. S-a luat el şi mergea aşa supărat prin pădure ş-a ajuns la un copac nalt şi s-a suit în vârful lui ş-a văzut în depărtare o zare de foc. Scoboară el şi se porneşte s-ajung-acolo şi-ntâlneşte un om pe drum.
- Bună noapte!
- Mulţumesc d-tale!
- Da' cine eşti d-ta?
- Eu-s De-cu-sară.
Călin Nebunul l-apucă şi-l leagă de-un copac cot la cot. Mai merge el o bucată bună, şi mai întâlneşte un om.
- Bună noapte.
- Mulţumesc d-tale.
- Da' cine eşti d-ta?
- Eu îs Miezu-nopţii.
Ia şi pe-acela şi-l leagă iar de-un copac. Mai merge el înainte şi mai întâlneşte un om.
- Bună noapte.
- Mulţumesc d-tale.
- Da' cine eşti d-ta?
- Eu îs Zori-de-ziuă.
Îl leagă şi pe-acela. El i-a legat, că lui i-era frică să nu se facă ziuă. În sfârşit, ajunge el acolo. Acolo era o groapă mare ş-un cazan c-o pereche de pirosteie mari, şi-ntr-însul fierbea vreo două-trei vaci şi-mprejurul pirosteilor se cocea o turtă. Şi împrejurul ei dormeau doisprezece zmei şi două zmeoaice, mamele lor. Acu Călin Nebunul ia vreo doi tăciuni într-un hârb ş-un cărbune-n lulea şi, plecând, iacă, i-a venit aşa o miroznă de bună din demâncat, şi, luând o bucăţică, a curs apă clocotită pe urechea unui zmeu şi el a ţipat straşnic, că toţi s-au trezit şi l-au prins pe Călin Nebunul.
Ş-au vrut să-l omoare şi el a zis:
- Mă rog d-lor-voastre, lăsaţi-mă, că sunt om sărac!
Da' ei au zis aşa:
- Dacă tu ne-i aduce pe fata-mpăratului Roşu, noi te-om lăsa.
Da' el a zis:
- Da' de ce n-o luaţi d-voastră, că sunteţi mai mulţi şi mai tari?...
- Da' noi suntem duhuri necurate, şi-mpăratul are un cocoş ş-un căţel. Noi, când ne-apropiem de palatul lui, cocoşul cântă şi căţelul bate, şi noi trebuie să fugim... Da' tu-i putea mai bine, că eşti om pământean.
Da' Călin Nebunul, viclean:
- Haideţi şi d-voastră cu mine, că-s eu om pământean şi căţelul n-a bate, nici cocoşul n-a cânta.
Da' Călin Nebunul se uită şi vede-un voinic ca şi dânsul, legat cot la cot de-un copac, şi când a văzut că s-a pornit Călin Nebunul, el s-a smucit straşnic, încât au rămas mâinile la copac şi el a fugit. Şi ei merg, merg pân ce-ajung la poarta-mpăratului. Şi era o poartă mare de fier, că nu era-n stare să treacă nime afară de Călin Nebunul. Şi el s-a suit pe poartă ş-a zis zmeilor:
- Hai să vă iau câte pe unul de chică să vă dau în ogradă. Şi lua tot lua câte unul şi cu paloşul le tăia capul, pân ce a tăiat la toţi. Ş-a intrat în ogradă, da-mpăratul, de grozav zid şi poartă ce avea, uşile erau toate deschise. Călin Nebunul s-a suit sus pe scări, şi scările erau de aur bătute cu diamant, ş-a intrat în casă unde dormea fata.
Da' era lună ş-o mândreaţe afară, şi luna bătea în casă unde dormea fata. Da' fata era aşa de frumoasă de cât de nepovestit. Călin Nebunul a sărutat-o şi i-a luat inelul de pe mână şi s-a dus. Când a ajuns la zmeii cei tăiaţi, le-a tăiat vârfurile limbilor la toţi doisprezece şi le-a pus în basma ş-a trecut poarta şi s-a pornit la drum. A mers pân ce-a ajuns la cazan. A putut prinde o zmeoaică ş-a tăiat-o, da una a scăpat. A luat pe degetul ista mic turta şi pe cellalt cazanul cu carne şi-ntr-un hârb oleacă de foc şi s-a pornit la drum.
Ş-a ajuns la Zori-de-ziuă şi i-a dat o bucat' de carne ş-o bucat' de turtă, l-a dezlegat ş-a zis:
- Hai, du-te!
Mai merge el, ajunge la Miezu-nopţii şi-i dă ş-aceluia o bucat' de carne ş-o bucat' de turtă şi-i dă drumul ş-aceluia. Când a ajuns la De-cu-sară, era mai mult mort de când era legat. Îi dă ş-aceluia o bucat' de carne ş-o bucat' de turtă şi-i zice:
- Du-te, bre, 'n pace!
Când a ajuns, n-a apucat a aţâţa focul, şi soarele acu era sus. Fraţii lui atâta dormise, c-acu-ntrase mai de-un stânjen în pământ. Când s-au trezit, a zis:
- I, Călin Nebune, lung-a mai fost noaptea asta!
Da' Călin Nebunul nimica nu le-a povestit din ceea ce s-a petrecut cu dânsul noaptea. Au pregătit ei iar să se pornească ş-a zvârlit tot Călin Nebunul arcul ş-au mers ei aşa pân' la Pădurea de aur. Când au ajuns acolo, le-a zis Călin Nebunul aşa:
- Fraţilor, voi nu-ţi putea trece-n pădurea asta. Faceţi-vă voi o colibă aici şi staţi şi mă duc eu singur.
Aşa, el s-a pornit. Când a ajuns în mijlocul Pădurii cei de aur, fata cea mare a împăratului făcea de mâncat zmeului ei.
- Bună vreme, fată de-mpărat!
- Mulţumesc, d-tale, Călin Nebune. De numele d-tale am auzit, dar a vedea nu te-am văzut. Da' fugi că dac-a veni zmeul te ucide.
- Da cât mănâncă zmeul tău?
Fata zice:
- Patru cuptoare de pâine, patru vaci fripte şi patru antaluri de vin. Zice:
- Ia să văd eu, le-oi putea mânca?
Se pune Călin Nebunul şi mănâncă toate. Iaca, vine şi zmeul.
- Bună vreme, câne de zmeu!
- Mulţumesc, Călin Nebune!
- Am venit să iau pe fată. Na, hai la luptă!
- Stai, să mănânc ceva.
- Da' că, zice, eu ţi-am mâncat mâncarea.
- Cu atât mai bine, zice, eu sunt uşor şi tu eşti greu.
Şi se iau la luptă şi se luptă şi-l omoară Călin Nebunul. Pe urmă zice fetei:
- Rămâi aici, că eu mă duc să scot cele două surori ale tale. Şi se porneşte. Ajunge-n mijlocul Pădurii cei de argint. Fata cea mijlocie făcea de mâncat ş-aceea. Da' el, cum a văzut-o, i-a căzut straşnic de dragă.
- Bună vreme, fată de-mpărat!
- Mulţumesc d-tale, Călin Nebune! De numele d-tale am auzit, d-a vedea nu te-am văzut.
Da' şi Călin Nebunul era frumos, şi fetei i-a căzut drag. Da' fata-i zice:
- Fugi, că dac-a veni zmeul te ucide!
- Da cât mănâncă zmeul?
- Opt cuptoare de pâine, opt vaci fripte şi opt antaluri de vin.
- Adă-ncoace, să văd, oi putea mânca?
Şi mănâncă tot. Iaca, vine şi zmeul.
- Bună vreme, câine de zmeu!
- Mulţumesc, Călin Nebune.
- Hai la luptă!
- Stai, să mănânc ceva.
- Că eu ţi-am mâncat mâncarea!
- Mi-o fi mai uşor la luptă.
Şi se iau, se luptă şi se luptă, şi-l omoară Călin Nebunul. Da lui aşa-i era de dragă fata, de a luat-o cu dânsul la Pădurea de aramă. Când a ajuns în mijlocul pădurii, ş-aceea făcea de mâncat. Aceea nu-l ştia, da văzându-l cu soră-sa a-nţeles.
- Unde-ţi este bărbatul tău?
- La vânat, Călin Nebune. Da' fugi, c-aista te omoară!
- Cât mănâncă el?
- Douăsprezece cuptoare de pâine, douăsprezece vaci fripte şi douăsprezece antaluri de vin.
- Ia să văd eu, oi mânca?
Mănâncă Călin Nebunul, mănâncă, când la un antal de vin nu-l poate bea şi zice-aşa:
- Cu atâta-i mai tare zmeul decât mine.
Iaca, vine şi zmeul.
- Bună vreme, câne de zmeu!
- Mulţumesc d-tale, Călin Nebune!
- Am venit să-ţi iau pe fată.
- Ba pe fată nu-i lua-o.
- Hai la luptă!
- Numai să mănânc ceva.
- Eu demâncatul ţi l-am mâncat!
- Eu oi fi mai uşor, tu mai greu. Hai la luptă!
- Hai!
Se luptă, se luptă, cât de cât să nu să deie zmeul. Zice zmeul:
- Hai, eu m-oi face o pară roşă, tu te fă o pară verde.
Da' el cu asta a greşit, că para roşă-i mai moale, para verde-i mai tare. Iaca, trecu pe-acolo o cioară pe sus. Şi-i zice zmeul:
- Cioară, cioară, moaie-ţi aripa ta-n apă şi stinge para ăst' verde.
Da' Călin Nebunul zice:
- Împărate prenălţate, moaie-ţi aripa ta-n apă şi stinge para ăst' roşie.
Cioara, când a auzit - ştii d-ta, a urcat-o - îndată s-a dus. După ce-a udat-o, a-nceput a ciupi dintr-însa, ş-atâta sânge a-nceput a curge, de umblai pân' în genunchi. De acolea el s-a luat cu fetele şi s-a pornit. A ajuns în Pădurea de aur ş-a luat şi pe cea mare şi s-a pornit ş-a ajuns la fraţii lui.
Ş-a zis aşa:
- Fraţilor, pe aste două le-ţi lua voi, dar ăst' mijlocie e-a mea; şi s-a culcat să doarmă.
Şi fraţii s-au sfătuit aşa: ca să-l omoare nu se putea, da să-i taie picioarele şi să ieie fetele şi să se ducă la-mpăratul şi să zică că ei le-au scos. Şi i-au tăiat picioarele când dormea ş-au luat fetele şi s-au pornit (aşa era de trudit de lupte, încât n-a simţit când i-au tăiat picioarele).
În zori de ziuă se trezeşte el. Se vede făr' de picioare. Ce să facă? Da' picioarele i le-au luat de acolo, că altmintrele el le-ar fi pus, că era năzdrăvan.
S-a luat el încetişor ş-a intrat în Pădurea ăst' de aur. A mers vreo trei zile şi vreo trei nopţi ş-a ajuns la un palat, aşa de frumosu-i, de nu te-ndurai să te uiţi la dânsul. Ş-a auzit un cântec aşa de jale, de i-a rupt inima. Se ia el încetişor şi se suie pe scările cele şi vede acolo pe voinicul ce-şi rupsese mâinile la zmei.
- Bună vreme, voinice!
- Mulţumesc d-tale, Călin Nebune, da' ce-ai păţit?
Şi el începe a-i spune toate câte-a păţit.
- Hai să fim fraţi de cruce!
- Hai!
- Da d-ta cine eşti? l-întreabă Călin Nebunul.
- Eu, zice, s-un fecior de-mpărat, şi pădurile astea au fost toate a tătâne-meu şi ni le-a luat zmeii; da' de când ai omorât pe zmei, acu iar suntem noi în stăpânire, şi eu pentru că-s făr' de mâini trăiesc aici. Eu făr' de mâini, tu făr' de picioare, om trăi bine. Călin Nebunul se prinde cu mâinile de gâtul feciorului de-mpărat şi se primblă prin pădure. Aşa într-o zi, aude un foşnet în frunze. Da' fratele lui cel de cruce zice aşa:
- Eu m-oi apropia încetişor şi ţi-oi da drumul, şi tu prinde cu mâinile.
Dându-i drumul, prinde pe zmeoaica cea scăpată şi zice aşa:
- Fă-mi mie picioare şi istuia mâini, ori te omorâm. Şi zmeoaica zice:
- Ia, aicea, ca de un stânjin de departe, este o baltă; vâră-te acolo, că-i ieşi cu picioare şi istălalt cu mâini.
Da' Călin Nebunul, mehenghiu:
- Vâră-te tu întâi.
- Ei... ba vârâţi-vă d-voastră!
Da' Călin Nebunul rupe o crenguţă verde ş-o moaie-n apa ceea ş-o scoate uscată, ş-o-ncepe a pumni, ca ce-a vrut să-i usuce.
- Mă rog, nu mă bate, căci este la dreapta altă baltă.
Călin Nebunul vâră o crenguţă uscată ş-o scoate verde, şi se vâră el acolo şi se scoate cu picioare şi cellalt cu mâini. Şi ia ş-o omoară pe zmeoaică, că ştia că-n orice vreme are să-i facă rău. De acolo ei se iau iar şi zice Călin Nebunul aşa:
- De-acu eu mă duc să-mi caut pe nevasta mea, da-ntâi hai să mă duc într-un loc care ţi-am spus eu, la fata-mpăratului Roşu.
Şi se iau şi se pornesc. Mergând ei printr-o pădure, aproape de curtea-mpăratului, o cules Călin Nebunul o basma de alune. Ajungând la poartă, a auzit un vuiet mare. Da' ei erau îmbrăcaţi cu iţari şi cu cojoc şi-ncinşi cu chimiri. Da' baba cea de la poartă era de-a noastră.
- Bună seara, mătuşă!
- Mulţumesc d-tale, voinice!
- Da' ce-i aici, ce s-aude?
- Se mărită fata-mpăratului.
- Da' cine o ia?
- Bucătarul, c-o ucis doisprezece zmei.
Da' Călin Nebunul îi zice-aşa babei:
- Mătuşă, iaca-ţi dau un căuş de galbeni, să-mi faci ce ţi-oi zice.
- Ţi-oi face, voinice.
El a luat basmaua ceea de alune. Era basma de-a noastre - neagră, cu floricele p-împrejur - ş-a pus inelu-n mijloc ş-a zis aşa:
- Du, mătuşă, şi pune dinaintea împăratului, măcar că te-or ghionti şi te-or da afară, vârâ-te-aşa, cu de-a sila.
Baba s-a dus ş-a intrat în ghionturi, ca acolo, ş-a pus pe masă, ş-a ieşit. Când i-a dat Călin Nebunul căuşul cel de galbeni, ea straşnic s-a bucurat... că ea nu cât să-l fi avut în viaţa ei, dar nici nu l-a văzut. Împăratul când a pus mâna pe basma, alunele a-nceput a durăi pe masă ş-a rămas inelu-n mijloc.
Fata a zis:
- Iaca, tată, inelul meu, pe care nu se ştie cum l-am prăpădit.
Împăratul a-nceput a striga:
- Cine-a adus basmaua cu alunele?
Logofeţii au spus că baba cea de la poartă. Degrab-au strigat s+aducă cine-a adus. Se ia Călin Nebunul şi intră. Da' mirele, ţiganul, şedea pe trei perne de puf. Când a fost Călin Nebunul în pragul uşii, o perină a căzut de sub ţigan. Când a fost în mijlocul casei, a picat ş-a doua şi ţiganu-a zis: "Încet, să nu mă tăvăleşti". Când a fost lângă-mpăratul, a căzut ş-a treia perină, că de! ţiganului nu i se cădea să şadă.
Zice-mpăratul:
- Cum, voinice, inelul fetei mele a ajuns la d-ta?
- Împărate prenălţate! Iaca cum şi iaca cum.
Da' ţiganul:
- Ce spui minciuni, că eu am ucis zmeii...
Da' Călin zice:
- Împărate, s-aducă toţi zmeii, să vezi: este vârful limbilor?
A adus, şi cu adevărat nu era. Atunci el le-a scos şi i le-a arătat. Atunci împăratu-a strigat s-aducă calul cel mai bun din grajd şi-a legat pe ţigan la coada calului, ş-a pus ş-un sac de nuci ş-a dat bici calului... Unde pica nuca, pica şi bucăţica din ţigan.
Acu-mpăratul a zis:
- De-acu, voinice, mi-i fi ginere.
- Da' Călin a zis:
- Ba nu, împărate, că mie alta mi-a căzut dragă, da eu am un frate de cruce aici cu mine, tot fecior de-mpărat, s-o ieie-acela.
Şi l-a adus, deşi fata ar fi vrut mai degrabă după Călin Nebunul; dar, dă, cu istălalt era potrivită. Ş-a făcut o nuntă straşnică, de-a ţinut vreo trei săptămâni; luminaţii, lăutari, ce nu era.
- De-acu mă duc să-mi găsesc pe-a mea.
Cât plângeau ei şi stăruia, da' n-a putut să-l potrivească să rămână. Ş-a pornit. Când a ajuns el la casa tătâni-său, era un palat straşnic ş-un cârd de porci, şi-l păştea un băieţel ca de vro şapte ani. Că de când îi tăiase picioarele, acu era vreo opt ani de zile.
- Bună vreme, băieţele!
- Mulţumim d-tale, bade!
- Cine şade-n curţile ieste?
- Ia, nişte voinici care au luat nişte fete de-mpărat, care le luase zmeii.
- Da' cum trăiesc ei, pe care fete au luat?
- Cel mai mare a luat pe fata cea mare, cel mijlociu a luat pe cea mică.
- Da' cea mijlocie?
- Aia au pus-o de păzeşte găinăria.
- Da' tu a cui eşti?
- Mama-mi spune că-s a lui Călin Nebunul, cine-a mai fi acela...
Da el, când a auzit aşa, numai el ştia inima lui, că dă, să ierţi mata, cinstita faţa matale! era a lui.
- Da' mă rog, bade, ajută-mi a da porcii-n ocol.
Merg porcii, merg, când o scroafă nu vrea să intre.
Călin Nebunul a trântit cu drucu-n scroafă. Ea a-nceput a ţipa alergând, porcii - toţi după dânsa. Decât a auzit ei ş-au ieşit afară ş-au început a striga, care-i acolo de bate porcii? Da' Călin Nebunul intră-n ogradă. Ei, cum l-au văzut, l-au cunoscut. Şi s-au sculat îndată şi s-au pus în genunchi înaintea lui:
- Iartă-ne, frate, că ne cunoaştem greşeala.
Da' Călin a zis aşa:
- Ba nu, fraţilor, hai să facem o bombă de fier, şi noi să ne punem tustrei alături, ia-aşa, cum faci cruce. Ş-o aruncaţi unul din voi în sus, că-i ştiut că pe care-a cădea, acela-i vinovat.
Ş-au aruncat în sus, ş-a căzut pe cei doi şi i-a făcut mii de fărâme.
Şi el a făcut o nuntă straşnică. Da' el nu era aşa tare la inimă ca să ţie pe-acelea de rău, ca aceia pe asta a lui, el tot ţinea ca la cumnatele lui. Ş-a făcut un bal straşnic, şi eram şi eu acolo... şi ei au făcut o ulcicuţă de papară şi m-au dat pe uş-afară. Da' mie mi-a fost ciudă, şi m-am dus în grajd şi mi-am ales un cal cu şaua de aur, cu trupul de criţă, cu picioare de ceară, cu coada de fuior, cu capul de curechi, cu ochii de neghină, ş-am pornit p-un deal de cremene: picioarele se topeau, coada-i pârâia, ochii pocneau. Ş-am încălecat pe-o prăjină şi ţi-am spus o minciună, ş-am încălecat pe-o poartă şi ţi-am spus-o toată.