Copiii, când văzură oul, săreau de bucurie. Se miră şi femeia lui, căci nici ea nu mai văzuse un astfel de ou. Nu ştiau cum să umble mai binişor cu dânsul, ca să nu-l scape jos să se spargă. Unul zicea ca să-l coacă în spuză şi să mănânce toţi dintr-însul; altul zicea ca să-l fiarbă; altul zicea ca să-l păstreze.
Muncitorul însă zise că mai bine ar fi să se ducă cu el în târg să-l dea pe bani, că tot şi-a pierdut el ziua de muncă, şi cu ce va prinde pe dânsul să ia niţel mălai.
Toţi găsiră cu cale că aşa este mai bine să facă.
Se duse deci cu oul în târg. Se aşeză şi bietul muncitor în rând cu femeile ce vindeau ouă.
Umblau oamenii de colo până colo şi cumpărau mereu la ouă; dară la el nici unul nu venea. Se mira cum de nu-l întreabă şi pe dânsul nimenea de oul lui. În cele mai de pe urmă, iacă un neguţător chiabur că vine şi la dânsul.
– De vânzare ai oul ăsta, prietene? îi zise.
– De vânzare, jupâne.
– Ce cei pe dânsul?
– Păi, ce-i vrea să-mi dai, jupâne.
– Să-ţi dau o pungă de bani.
– Ia lasă, jupâne, nu-ţi mai bate joc de mine, zise el şi se uita în altă parte, crezând că râde de el pentru că venise la târg numai cu un ou.
– Ba nici râs, nici nimic, începu a zice neguţătorul cel chiabur. Iată două pungi: nu crez să-ţi dea altul mai mult.
Şi scoase pungile cu bani, i le puse în mână, luă oul şi plecă.
Bietul om rămase înlemnit în loc, uitându-se după neguţător cum se ducea. Nici că-i venea măcar să crează ochilor. Şi apoi unde se mai auzise ca un ou să se vânză cu două pungi de bani.
Când se deşteptă din zăpăceala lui, pipăi pungile să vază nu e vrun vis; apoi vru să alerge după neguţător să-l întrebe de n-a făcut vro greşeală. Dară ia pe neguţător de unde nu e. El îşi căutase de drum vesel că cumpărase aşa ou.
Dacă văzu şi văzu, deschise şi el pungile, se uită în ele, dară odată îl luară de ochi banii ce era acolo. Apoi le strânse la loc, le băgă în sân şi plecă să-şi cumpere merinde. Umplu un sac cu de cele de trebuinţe şi o luă către casă. Se tot temea şi se tot uita în toate părţile să nu care cumva să vie cineva să-i ia pungile.
Când ajunse acasă, trânti sacul jos şi zise:
– Iată nevastă, ce minune făcui eu cu oul ăla poznaş; vezi tu?
– Văz. Dar ce e în sacul ăla marele?
– Ei! dară ce nu e, aia întreabă-mă; mălai, fasole, pastramă, peşte sărat, ceapă, ardei, usturoi.
– Şi unde le duci?
– Ia auzi: unde le duc! acasă, fă, ţie şi copiilor, unde să le duc?
– Ce vorbeşti, bărbate, ori ai căpiat astăzi? Vezi, mă, că ţi le-o fi dat cineva să le duci aiurea şi tu, ştiind lipsa de acasă, t-ei fi rătăcit cu ele încoace. Când ai mai făcut tu astă comedie să vii acasă cu merinde cât munca ta pe zece zile?
– Păi bine, fa, nevastă, nu-ţi spusei că comedia asta o făcu oul ăla poznaş, de-l găsii eu azi în pădure?
– Ce spui, bărbate? atât a făcut oul ăla, cât ai dat tu pe toate astea?
– Hei! dară când ăi mai vedea şi p-astea, să vedem ce o să mai zici!
Atunci scoase pungile şi răsturnă banii în pat.
Femeia rămase înmărmurită cu ochii ţintă la bani.
Copiii carii până atunci răscolea prin sac şi înhăţa cu dinţii când din una, când din alta, cum auziră zornăitul banilor, alergau de la sac la bani şi de la bani la sac. Ei nu se puteau sătura văzând atâta belşug în casa lor.
– Bărbate, mai zise femeia, dară asta nu e lucru curat. Atâţia bani pentru un ou de găină!
Şi pipăia banii să vază, nu care cumva sunt niscai fermece, ori altceva?
– De găină, de negăină, uite, l-am văzut cu două pungi de bani, cum îi vezi cu ochii verzi. Apoi ori că el a făcut atâta, ori că negustorul la care l-am vândut n-a fost om curat, eu nu ştiu. Atâta ştiu numai că trebuie să mulţumim lui Dumnezeu că ne-a învrednicit să vedem şi noi o dată cu ochii ce este belşug în casa noastră. Acum vezi de rosteşte de masă, să mâncăm şi să ne veselim.
Aşa şi făcură. Toată ziua într-o veselie o duseră.
A doua zi, se sculă de dimineaţă, se găti şi plecă la muncă. Nu ştiu însă cum făcu el, nu ştiu cum drese, că se pomeni iarăşi în pădure. Nici el nu ştia cum venise acolo; ştia numai că el la muncă plecase.
Dacă văzu aşa, cătă copaciul, se sui în el şi mai găsi un ou.
Se duse cu el în târg şi mai luă încă două pungi cu bani tot de la acel negustor.
Pasămite oule astea erau de diamant, care făceau de zece ori atât cât îi da lui pe ele negustorul.
El însă era bun bucuros că lua şi atât; căci scăpă de sărăcie el şi cu toţi ai lui.
Cumpără de astă dată haine pentru copii, căci erau goi. Mai luă nişte unelte şi dichisuri de ale lui pentru muncă şi pentru casă, căci nu credea că o să fie în toate zilele Paşte, să tot găsească la ouă d-astea scumpele.
Câteva zile d-a rândul se mai duse el în pădure şi tot găsea câte un ou. Se făcu însă mai năzuros în târg, ţinu mai la preţ şi cu mirare văzu că scoate câte patru pungi de bani în loc de două.
Apoi dacă văzu că aşa merge treaba, îşi făcu o căscioară, îşi mai îndulci şi el traiul şi-şi dete copiii la dascăl ca să înveţe carte.
Într-una din zile, ducându-se mai de dimineaţă să-şi ia merticul, dete peste pasărea ale cui ouă le lua el. Sta pe cuib. Aşa frumuseţe de pasăre nu mai văzuse, nici mai auzise. Îndată îi trăsni prin cap că ar fi bine să o ducă acasă la dânsul. O şi luă binişor şi cu mare bucurie aduse la bordeiul lui pe stăpâna ouălor.
Apoi, ducându-se în târg, porunci o colivie foarte frumoasă şi foarte mare, în care colivie îşi aşeză găina şi o îngrijăa ca pe copiii lui.
Cu chipul acesta scăpă şi de drumul de toate zilele prin pădure şi de suitul în copaci.
Găina îi oua în toate zilele câte un ou, în colivie.
Îmbogăţindu-se el, goni sărăcia din satul lui. Făcea bine la tot satul. Ajuta pe orice nevoiaş; cumpăra vaci la toate văduvele; ocrotea pe toţi copiii sărmani.
Omul era nesăţios. Ci cât are, tot ar vrea să mai aibă. Muncitorul, după ce văzu că are destul, începu a face negoţ. Şi fiindcă negoţul, când merge bine, de firea lui este să se întinză ca pecingenea, dete ghies muncitorului să călătorească prin ţări străine după negoţ.
Porni dară într-o călătorie depărtată peste mări şi ţări.
Într-o zi, când lipsea şi nevasta lui d-acasă, copiii intrară în colivie ca să se joace cu găina. Jucându-se ei acolo, unul din ei ridică aripa găinei şi vede că este ceva scris acolo:
– Să te văz, nene, zise cel mijlociu către cel mai mare din fraţi, poţi tu să citeşti ce zice aici?
– Ba nici boabă, răspunse el. Astea parcă nu sunt slove de care ne arată dascălul.
– Să mergem să chemăm pe dascăl, să ne spuie el ce zice acele slove, zise cel mai mic din fraţi.
– Bine zici tu, răspunseră amândoi, fraţii mai mari, să mergem, să mergem.
Şi într-un suflet ajunseră la dascăl, îi spuseră şi-l rugară să vie să citească, ca să ştie şi ei ce zice acele slove de sub aripa găinei, pe care o păstrează în colivie tat-al lor.
Dascălul deocamdată nu voi să crează ceea ce-i spuneau copiii; dară după ce-l încredinţară, se hotărî să vie într-o doară, mai mult de hatârul lor, decât pentru vro ispravă.
Când văzu acele slove şi le citi, dascălul rămase înmărmurit şi, intrându-i gărgăunii în cap, îi şi puse gând rău găinei.
Copiilor însă le zise că acelea ce li se păreau a fi slove era un fleac şi că nu însemna nimic.
Ce făcu dascălul, ce drese, se dete pe lângă muma copiilor şi, cu şoşele, cu momele, îi intră pe sub piele şi se înădi cu dânsa.
Biata femeie, slabă ca toate femeile, se planisi dascălului.
Într-una din zile, după ce îşi scoaseră ochii, dascălul uitându-se la ea cu ochi galeşi şi cu giugiuleli, îi zise:
– Ce mult aş pofti să mănânc o pasăre cu tine la masă.
– Mâine e sărbătoare, răspunse femeia, voi trimite să cumpere o pasăre bună şi grasă şi o voi găti după pofta inimioarei dumitale.
– Dacă ar fi vorba despre păsări de care se găseşte la toată lumea, nu ţi-aş fi mai spus dumitale, căci am şi eu destule în curte, slavă Domnului!
Dascălul bătea şeaua să priceapă iapa. Femeii îi dete un fier ars prin inimă.
– E, apoi ce fel de pasăre ai voi dumneata? îl întrebă femeia.
– Ceva aşa, deosebit, răspunse dascălul. Şi ca să nu mai ocolim, ţi-oi spune româneşte, pe şleau: am poftă să-ţi mănânc friptă găina aia a ta din colivie.
– Vai de mine, dascăle; dară cum aş face eu una ca asta? Ce va zice bărbatu-meu când s-o întoarce?
– Orice va zice, iaca, tu să-i spui că a murit. Şi apoi nu pricep la ce să mai ţineţi o găină, care şi aşa e destul de bătrână şi care peste curând negreşit că tot are să moară.
– Orişicum, dascăle, tot nu-mi vine să fac una ca asta, ca să nu se amărască bărbatu-meu.
– Atâta trecere n-am şi eu la dumneata? mai zise dascălul. Asta îmi dovedeşte că nu mă iubeşti. Îmi pare rău că am îndrăgit cu atâta foc pe o nesimţitoare. Eu pentru dragostea ta aş fi dat prin foc şi prin apă, ca să-ţi fac voile, şi tu pentru mine atâta lucru să nu faci. Să ştii dară că de azi încolo n-ai să mă mai vezi; mă duc să mă înec.
Biata muiere începuse a simţi şi ea de dânsul; apoi, de frică ca să nu-şi facă seamă singur pentru dragostea ei, se înduplecă şi făgădui dascălului că-i va da găina s-o mănânce friptă, singur, singurel, după cum dorea.
Cum auzi dascălul de una ca aceasta, îi zise că acum s-a încredinţat că şi ea îl iubeşte. Apoi puse la cale ca găina s-o gătească bucătăreasa lui.
A doua zi, după ce porunci bucătăresei să nu lepede nimic din ale găinei, nici din măruntaie, ci s-o frigă aşa întreagă-întreguliţă, se duse la biserică, unde veni şi femeia cu copiii.
Bucătăreasa făcu întocmai precum îi poruncise stăpânu-său, însă pe când era aproape să fie friptă găina desăvârşit, copiii se întoarseră de la biserică, deşi nu se isprăvise slujba, căci li se făcuse foame, şi se rugară de bucătăreasă să le dea ceva să mănânce.
Cu atâta gingăşie se rugară copiii, încât bucătăresei i se făcu milă de dânşii; le dete câte un codru de pâine şi, pe lângă aceasta, celui mare îi dete capul găinei, celui mijlociu pipota, şi celui mai mic inima, socotind că acestea sunt lucruri de nimic.
Copiii mâncară repede şi se duseră iarăşi la biserică.
Dascălul, care stătuse ca pe ghimpi la biserică, cum ieşi, veni numaidecât să se puie la masă. Numai gândindu-se la găină, îi lăsa gura apă. Dară se supără cât un lucru mare când văzu că i se aduse găina fără cap, fără pipotă şi fără inimă. Se cătrăni de ciudă şi de necaz dascălul, încât p-aci, p-aci era să'nebunească.
Atunci răcni ca un leu la bucătăreasă, întrebând-o cum a făcut de i-a călcat porunca.
Biata bucătăreasă spuse lucrul cum se întâmplase, zicându-i că nu credea să se facă atâta tevatură pentru nimicul ăsta de măruntaie.
Văzu că nu mai are încotro şi se stăpâni, gustă câte ceva din masă, se sculă foarte amărât şi se hotărî să poarte sâmbetele copiilor.
Femeia, de unde se aştepta să vază pe dascăl mulţumit pentru că se jertfise să-i facă plăcerea, rămase uimită auzindu-l că este atâta de mâhnit. Se duse dară pe lângă dânsul şi cu fel de fel de vorbe dulci voi să-l înveselească.
Iară el, care nu-şi lua de loc gândul de la găină, îi zise:
– Ai voit să-mi dovedeşti că-ţi sunt drag când te-ai înduplecat şi ai dat găina s-o taie şi să o frigă. Ca să mă încredinţez cu desăvârşire că mă iubeşti, am să te pui încă la o încercare. Un lucru am să-ţi mai cer.
– Spune, spune mai curând, sufletul meu, numai să se poată. Eu însă sunt gata şi la moarte să merg pentru d-ta, îi răspunse femeia.
– Trebuie să alegi una din două: ori să fii cu copiii tăi, ori să fii cu mine. Şi iată de ce: sunt dascăl de atâţia mari de ani, şi nu mi s-a mai întâmplat ca vreun şcolar până acum să-mi fi făcut ruşinea ce mi-a făcut copiii tăi. Toată lumea ştie că pe copiii tăi îi am mai de aproape decât pe ceilalţi; eu mă silesc cu ei să-i învăţ câte în lună şi în soare, fiindcă am voit să-i scot ciraci ai mei; şi ei, ce să vezi? Lasă că fac mişelii şi umblă ca dezmeticii pe uliţi, de s-a luat lumea de gânduri cu ei, dară azi, să iasă ei din biserică, să vie să mănânce şi apoi să se întoarcă în biserică clefetind din gură! Cu ce obraz să mai ies eu în lume? Cine o să-şi mai dea copiii la şcoala mea? Şi decât să-mi iasă nume rău, mai bine să mor; căci ce glăsuieşte o zicătoare: decât să iasă omului nume rău, mai bine ochii din cap.
– Ce stai, dascăle, de vorbeşti? Apoi la mine nu te mai gândeşti? Nu e păcat de Dumnezeu să pierdem noi nişte copilaşi aşa de drăgălaşi şi curaţi ca mărgăritarul? Cum se poate una ca asta, ca eu să-mi pierz copilaşii? Gândeşte-te, drăguţul sufletului meu, că sunt copiii mei.
– Ori ei, ori eu, răspunse el.
– Bine, ce o să zică bărbatul meu când s-o întoarce?
Lumea mă va omorî cu pietre, când va auzi una ca asta.
Dascălul văzu că a cam scrântit-o şi o întoarse pe foaia ailaltă.
– Eu nu zic să-i omorâm, ci să-i trimitem deocamdată la un alt oraş; să zici că i-ai trimis pentru învăţătură. Nu mai pot, mă înţelegi? să stea cu mine aici; căci nu voi să-mi zică lumea că sunt dascăl d-ăia, terchea, berchea, trei lei perechea.
Cu gura zicea el unele ca acestea, dară în capul lui clocea alte gânduri spurcate.
– Ei bine, dacă este aşa, mă învoiesc; dară cum să facem? întrebă femeia.
– Foarte lesne, răspunse dascălul; la noapte să-i închidem într-o magazie şi mâine, în faptul zilei, îi iau eu într-o căruţă şi i-oi duce să-i aşez la un prieten al meu.
Gândul dascălului era să ia pe copii, să-i ducă în pădure şi acolo să-i spintece pe câte unul, unul, şi să le scoată dintr-înşii capul, pipota şi inima găinei şi să le înghiţă el.
Dară norocul nu-i sluji nici de astă dată.
Copiii fură coprinşi de frică când se văzură închişi în magazie. Începură să plângă. Cel mijlociu însă zise:
– Fraţilor, ascultaţi-mă pe mine, că va fi bine de noi toţi. Ştiţi de ce ne-a închis dascălul aici cu voia mamei?
– De ce întrebară ceilalţi.
– Dascălul a spus minciuni că nu însemna nimic slovele de subt aripa găinei. Şi d-aia a stăruit el pe lângă mama de a tăiat găina şi s-o mănânce el, ca să se împlinească la dânsul prorocia din acele slove. Dară n-a vrut Dumnezeu cu dânsul.
– Adevărat să fie, mai întrebară fraţii, că însemna ceva acele slove?
– Mai e vorbă! răspunse el. Iacă să v-o spui eu acum. Slovele acelea ziceau că: cine va mânca capul găinei, va ajunge împărat.
– Eu împărat?! zise cel mare, care mâncase capul.
– Aşa, răspunse fratele cel mijlociu. Cel ce va mânca inima găinei, de câte ori se va culca, se va pune la capul lui o pungă cu bănet, unde o va găsi când se va scula.
– Mie să mi se întâmple asta? întrebă cel mic, care mâncase inima.
– Ţie, îi răspunse fratele cel mijlociu. Iară cel ce va mânca pipota găinei se va face năzdrăvan.
– D-aia ştii tu năzdrăvăniile astea, strigară fraţii cel mare şi cel mic deodată.
– D-aia, fraţilor, le răspunse mijlociul. Acum, ca să scăpăm de aici, trebuie să ne punem toate puterile să stricăm fereastra magaziei ăştia şi să fugim, căci dimonul de dascăl are de gând să ne ia în revărsatul ziorilor, să ne ducă în pădure şi să ne omoare.
Se puseră cu toţii, sfărâmară fereastra şi fugiră. Merseră, merseră, toată noaptea. Când se lumina de ziuă, ajunseră la un loc unde se deschidea trei drumuri. Aci stete să se odihnească. Se hotărâră să apuce fiecare pe câte un drum şi să se ducă unde i-o lumina Dumnezeu. Se îmbrăţişară, se sărutară, îşi luară ziua bună unul de la altul cu lacrămile în ochi şi se despărţiră.
Merseră ei toată ziua, când înde seară fraţii cei mari se întâlniră iară. Pasămite drumurile pe care apucaseră ei se întruneau acolo. Atunci năzdrăvanul zise:
– Pesemne că Dumnezeu vrea să fim tot împreună, dacă el ne-a adus aci. Aşadară să nu ne despărţim în toată viaţa noastră. Mai-nainte de aci este un oraş mare. Acolo a murit împăratul şi mâine se alege altul: cel ales ai să fii tu.
– Ia lasă vorba aia încolo, măi frate, şi nu mă mai face să-mi intre gărgăuni în cap. Mai bine zi: ai să mergem să căutăm ceva de lucru, că burta, auzi, cică n-am mâncat de ieri şi cere, sărmana.
Mergând ei, ajunseră la oraşul care era înaintea lor. Aci întâlniră un bătrân pe care îl rugară să-i îndrepteze la vrun han, unde să mâie noaptea. Bătrânul le spuse că hanurile gem de lume care a venit să fie faţă la alegerea împăratului, care se va face mâine, ca nu va găsi nici un loc de mas şi îi luă la dânsul acasă, unde le dete de mâncare şi un pat de odihnă.
A doua zi de dimineaţă se scoală cu toţii, se spală, se scutură şi pleacă cu bătrânul afară din oraş pe o câmpie întinsă, ca să vază şi ei cum se aleg împăraţii la cetatea aceea.
Bătrânul le spuse că alegerea se face aşa: dregătorii cei mari ia un porumbel alb nevinovat, îl încarcă cu cordele foarte frumoase cu tot felul de feţe, îl aruncă în sus, şi pe cine s-o lăsa porumbelul, p-acela îl face împăratul lor.
Pe locul hotărât se adunase, încă până a nu se face ziuă, atâta lume, câtă frunză şi iarbă, de nu se mai putea mişca; şi bătrânul cu copiii abia găsiră şi ei un colţişor la o parte de unde să se poată uita şi ei. N-apucară să se aşeze bine şi auziră un sunet de bucium. Atunci se făcu o tăcere de se auzea musca zbârnâind. Toată lumea ţinea ochii ţintă în sus.
Aruncâdu-se porumbelul în văzduh, acesta ocoli pe deasupra lumii şi veni de se puse drept pe capul băiatului celui mare.
Fiii de împăraţi şi de boieri, cari veniseră cu gând d-a fi aleşi, începură a striga că nu se poate, e greşeală, nu e bun de împărat, şi altele, şi cerură ca să se facă o a doua încercare.
Se înălţă dară porumbelul de a doua oară; şi de astă dată, fără nici un ocol, veni şi se puse drept pe capul băiatului. Încă o dată strigară fiii boierilor că nu se poate, nu se poate, şi cerură a treia cercare. Iară pe băiat îl băgară într-un sac şi-l duseră departe de lume.
La a treia înălţare, porumbelul, după ce fâlfâi puţin pe deasupra locului pe unde sta băiatul mai-nainte, îşi ia zborul şi se duse de se puse drept pe sac.
Atunci toată lumea strigă într-o unire că acesta este împăratul lor. Îl scoaseră dară din sac şi-l duseră de-l aşezară pe tron, în sunetul buciumelor, al surlelor şi al strigărilor de bucurie ale mulţimei adunate.
Împăratul cel nou, cum se văzu întronat, mai întâi hotărî ca frate-său năzdrăvanul şi bătrânul ce-i găzduise să fie nelipsiţi de lângă dânsul. Şi cu ajutorul lui frate-său începu a cârmui împărăţia cu înţelepciune şi dreptate. Nu trecu mult şi vestea se duse în toate ţinuturile şi în împărăţiile vecinilor despre numele lor; iară supuşii lor începură a-i numi: cei doi fraţi împăraţi cu minte şi drepţi.
Când auzi dascălul de fuga copiilor, turbă de mânie: căci era un zăcaş de n-avea margini. Vru să-şi facă seamă singur, dar n-avu curaj. Văzând însă că norocul îi stă împotrivă, se potoli oarecum şi se apucă iară de dăscălia lui.
După o bună bucată de timp iată că soseşte şi tatăl copiilor din călătoria cea lungă ce făcuse. Adusese cu dânsul bogăţii după bogăţii. Când află de fuga copiilor, cât p-aci era să-i vie rău, dară se stăpâni. Cercetă în dreapta şi în stânga, şi i se spuse toată istoria cum s-a întâmplat. Atunci el hotărî să ceară dreptate pentru necinstea ce i-a făcut soţia lui şi pentru răul ce i-a pricinuit procletul de dascăl.
Merse deci pe la toate dregătoriile şi fu străgănit prin judecăţi mai mulţi ani, fără să-şi dobândească dreptatea potrivit cu mărimea vinei celor vinovaţi.
Aflând şi despre numele cel falnic al celor doi fraţi împăraţi, neguţătorul îşi luă femeia şi pe dascăl şi se duse să-i judece ei.
Mai-nainte însă de a ajunge ei acolo, fratele împăratului, năzdrăvanul, simţind că are să vie tată-său la judecată, spuse frăţine-său, împăratul, şi amândoi se chibzuiră ca să facă o priimire ca unui părinte bun ce le era.
Când veniră împricinaţii la înfăţişare, ieşi înainte fratele împăratului şi priimi pe negustor la scară, iară când îl duse înaintea împăratului, acesta se sculă de pe tron şi l-a întâmpinat cu vorbe bune şi supuse.
Negustorul se minună de atâta cinste ce i se făcu şi nu ştia ce să mai zică; se uita în toate părţile şi nu pricepea nimic din cele ce se făceau.
El căuta când la împăratul, când la fratele împăratului, se minuna în sine, dară nu cuteză să zică nimic.
Intrând în cămară şi dascălul cu femeia, stătură ca trăsniţi de Dumnezeu. Vezi că se ştiau vinovaţi de moarte.
După ce se aşeză împăratul pe tron, judecata începu.
Neguţătorul îşi spuse păsul şi zice că îşi pune nădejdea în înţelepciunea împărătească şi aşteaptă să hotărască împăratul cum îl va lumina Dumnezeu.
Dascălul o mâlcise de tot, iară femeia îndrugă şi ea câteva vorbe, aruncând toată vina în spinarea dascălului.
Atunci împăratul întrebă pe negustor că: dacă îşi va vedea copiii, i-ar cunoaşte el?
– Mai e vorbă? răspunse neguţătorul.
El se uita la amândoi împăraţii şi nu mai cuteză să zică nici bleau.
– Noi suntem, răspunse împăratul.
La aceste cuvinte, femeia şi dascălul o sflecliră de tot şi tremurau ca varga. Iară neguţătorul, creştea inima într-însul de bucurie că-şi găsise copiii.
Împăratul zise că de când el este împărat, aşa pricină grea nu mai judecase. Hotărî dară ca toţi să cază în genunchi şi să roage pe Dumnezeu să le arate dreptatea lui.
Aşa şi făcură.
Pe când încă se rugau, deodată, dascălul şi femeia se făcură stane de piatră.
Împăratul porunci să puie asta stane de piatră de o parte şi de alta la scara palatului. Iară negustorul rămase la curtea împărătească.
*
În vremea aceasta, fratele cel mic, după ce se despărţi de fraţii săi, se duse, se duse, ca cuvântul din poveste ce d-aci încolo se găteşte, şi ajunse la oraşul unde îl scosese drumul pe care apucase el.
Acolo dacă sosi, trase la gazdă la un om al lui Dumnezeu. De câte ori se culca, de atâtea ori găsea câte o pungă cu galbeni la căpătâiul său când se scula.
Ceru de la gazdă pe cineva care să-i arate lucrurile cele mai însemnate. După ce ocoli cruciş şi curmeziş tot oraşul, văzând tot ce era vrednic de văzut, ajunse la margine şi acolo era un ostrov. Iară dacă vru a şti ce era acolo, călăuza se feri d-a-i spune.
Seara întrebă pe gazdă şi aceasta îi zise:
– Să nu care cumva să te muşte şarpele de inimă să te duci acolo, că e stingere de tine.
– Pentru ce? întrebă flăcăiandrul.
– Pentru că acolo şade o măiastră şi oricine merge la dânsa se întoarce capiu. Şi apoi nimeni nu poate să meargă să o vază, până ce nu o da două pungi de bani.
– Asta este tot? Mâine mă duc să o văz, zise el; bani am destui, precum vezi.
Nici rugăciunile gazdei, nici frica de căpiare nu l-a putut opri de a merge să vază pe acea măiastră.
Se duse deci, dădu două pungi de bani şi intră în ostrov. Acolo umblă câtva timp, ca un haidamac, pe dinafară, ca doar măiastra va ieşi la fereastra palatului să o vază. Ea ieşi, el o văzu şi apoi se întoarse. A doua zi se duse iară, a treia zi iară şi tot astfel câteva zile d-a rândul. De ce o vedea, d-aia dorea să o mai vază.
Măiastra băgă de seamă că el venea într-una de câteva zile."Trebuie să aibă mulţi bani", se gândi ea.
Iară dacă trimise de-l chemă, îi zise:
– Mare stare trebuie să ai tu, tinere, de o risipeşti aşa. N-am văzut până acum pe nimeni care să vie la mine în ostrov de atâtea ori una după alta.
– Da, mare şi nesfârşită, răspunse flăcăiandrul cu mândrie, ca şi puterea cu care o fac.
Cum auzi măiastra aste vorbe, îi puse gând rău. Se luă deci pe lângă dânsul cu şoptele cu momele, viclenindu-l ca să-i afle puterea.
Flăcăiandrul se pierdea de dorul ei când o văzu dezmierdându-l cu nişte cuvinte mai dulci decât mierea. Se înşelă şi îi spuse.
Atunci ea îi dete ceva de bău, iar el dete dintr-însul afară inima găinei. Ea o luă, apoi îi dete pe bete din ostrov.
Când se dezmetici el şi se văzu pirpiricosac, golănel şi gonit, cugetă:"Dacă nu ţi-oi face-o eu, apoi să ştii că nici dracul nu ţi-o mai face".
Se duse la gazdă şi povesti ce i se întâmplase.
– Nu ţi-am spus eu, săracul de mine, să nu te duci acolo? Ce o să te faci acum?
– Mă voi duce în lume, şi ce va vrea Dumnezeu cu mine.
A doua zi plecă şi, trecând printr-o pădure, ajunse la marginea unui râu. Acolo dete o colibă de pescar. Îi chiorăia maţele de foame şi fu nevoit să se abată.
Pescarul priimi să rămână la dânsul să înveţe pescuitul.
Într-una din zile, pescarul zise flăcăiandrului:
– Iată eu mă duc la târg cu coşul ăsta de peşte. Până una alta, ia şi tu halăul ăla, şi vezi d-ei putea să prinzi vro fâţă de peşte ca să avem de legumă pentru azi şi mâine.
– Las' pe mine, răspunse flăcăiandru.
Pescarul plecă. Iară băiatul intră cu plasa în gârlă. Bătu în sus, bătu în jos şi peşte să prinză, câtuşi decât.
Tocmai era să se lase de pescuit, când văzu o mreană.
Mreana fugi, el după ea, până îi veni bine şi, aruncând plasa, o încâlci într-însa şi o trase la margine.
Văzu el că mreana era cât să le ajungă pe două zile. Se bucură în inima sa că făcuse o treabă cumsecade.
Se puse deci de o curăţă de solzi; o spintecă, îi scoase măruntaiele. Când în loc de lapţi, ce să vezi? ceva ce nu semăna a nimic. Luă el acel ceva, îl spălă, şi rămase un fel de covăţea mititică de piatră.
– Bună este şi asta, zise el, să am cu ce bea apă.
Şi îndată şi luă oleacă de apă cu dânsa să bea. Când s-o ducă la gură, ea era plină cu galbeni. Se miră de astă întâmplare. Răsturnă banii în poală şi mai luă o dată apă ca să bea. Când să aducă la gură, se făcu iară bani.
– Acum, aide la zâna mea măiastră, zise el.
Lăsă şi plasă, şi peşte, şi colibă şi într-un suflet alergă la gazda lui din oraş. Îi spuse despre norocul ce dase peste el şi începu a se găti să meargă la ostrov.
Gazda se sili în toate chipurile să-l oprească de la această otărâre a sa. Fu peste putinţă. Îl trăgea aţa la rele. Până una alta, umplu gazdei două tocitori cu bani. Apoi luă cu dânsul covăţica de piatră şi două pungi pline, şi se duse la ostrov.
Cum îl văzu măiastra, îl cunoscu. Înţelese ea că trebuie să fi dat el cu mâna în foc, şi-l chemă la dânsa.
Acolo, cu prefăcături, cu marghiolii şi cu viclenii îl făcu de spuse cum are atâta stare. Şi fiindcă flăcăiandrul îşi pierduse capul cum ajunse lângă dânsa, se lăsă să fie mâglisit, şi măiastra îi şterse şi covăţica. Cum se făcu stăpână şi pe acest lucru, porunci slugilor sale să-l huiduiască ca p-o găgăuţă şi îl goni cu ruşine din ostrov.
Când se văzu iarăşi dat afară şi înfruntat, nu se putu astâmpăra de necaz, cum de să nu se ţie el, ca să nu fie şi batjocorit, şi cu banii luaţi.
Plecă iară la gazdă şi-i spuse toată şiretenia.
Gazda îl povăţui să ia pe seama lui o tocitoare de bani din care îi lăsase să se apuce şi el de ceva şi să nu mai umble ca un pierde-vară după icre verzi.
Eu nu voi, şi plecă în lume.
– Ce mi-o da Dumnezeu, zise el.
Merse, merse, prin câmpii cu inima plină de foc pentru măiastra lui, trecu prin păduri, şi nu se putea împăca cu gândul că n-o să-şi mai poată vedea odorul. În cele din urmă, căzu de obidă şi de mâhnire. Stând el aşa şi zbătându-se cu gândurile, băgă de seamă că p-acolo p-aproape curgea o apă. Se duse să se scalde ca să se mai răcorească.
Tot scăldându-se, văzu de ceea parte a râului nişte smochini. Îşi aduse aminte că nu mâncase de două zile şi se duse să facă o gustărică cu niţele smochine. Mâncă ce mâncă, dară începu a simţi că din ce în ce se schimbă. Unde din om ce era, se pomeni deodată măgar.
Altă nevoie acum. Cum să se întoarcă în cetate? Pe lângă celelalte toate, acum are să fie şi prigonit. Umblând în sus şi în jos pe marginea pădurei, îi era frică să intre înăuntru pădurei, ca să nu-l apuce vro fiară sălbatecă; se temea iară să iasă mai la lumină, ca să nu-l prinză vrun om, să-l puie la vro muncă ce n-ar putea-o duce. Ce să facă? Se căina şi se văicărea, de-i plângeai de milă. Toată ziua umblă rătăcind cu inima cât un purice de frică. Flămânzi iară. Căutând câte ceva de mâncare, dete peste nişte roşcove. Se apucă să mănânce, căci era lihnit de foame.
Cât p-aci era să moară de bucurie când văzu că încet, încet, se schimbă şi se făcu iară om.
Stătu în loc şi se cruci şi el de astă minune. Apoi deodată zice:
– Acum eşti a mea! Stăi, măi tu, că ţi-o fac eu ţie pe piele, femeie fără de inimă ce mi-ai fost!
Se apucă şi umplu sânul de roşcove. Apoi făcu un coşuleţ, cum putu, din nuiele de richită, şi culese într-însul smochine, de care mâncase şi el.
După ce se întoarse la gazda lui din cetate, îi spuse că acum s-a împlinit.
Auzind însă de faima celor doi împăraţi înţelepţi, îi dete un fier ars prin inimă, şi-şi puse în gând a merge la dânşii să vază, oare n-or fi fraţii lui?
Dară până să se pornească către dânşii, se mai duse o dată la ostrov, cu coşuleţul de smochine pe mână, şi începu a striga la smochine, pe la poarta palatului. Măiastra, auzindu-l, trimise să-l cheme. Cum îl văzu, îl cunoscu.
Crezând că şi în smochinele lui este ascuns vrun farmec numai bun pentru dânsa, porunci de-i cumpără coşul cu totul. El luă banii şi se făcea a se mai plimba prin ostrov.
Măiastra se puse la masă. Când la sfârşitul mesei, după ce mâncară împreună cu ai lor smochine, se făcură măgari.
Hâţ în sus, hâţ în jos. Ba că o fi una, ba că o fi alta, nimic. Rămaseră măgari ca toţi măgarii.
Atunci flăcăiandrul, prinzându-i, le puse câte un căpăstru în cap, îi legă unul de altul şi îi duse cu dânsul, după ce luă covăţica şi o băgă în sân; căci inima găinei o mâncase măiastra.
Se duse cu cârdul de măgari la gazda lui.
– Acum să ştii că mă duc într-ale mele, zise el gazdei; bani ai destui, ostrovul şi palaturile sunt ale tale. Rămâi sănătos.
– Să ne vedem sănătoşi, răspunse gazda, şi să auzim de bine. Dară cu turma aia de măgari ce ai să faci? Ia-ţi un argat, care să vază de ei.
Aşa şi făcu. Tocmi un argat şi porni să meargă la fraţii lui, cu alaiul după dânsul.
Pe când mergea, fratele năzdrăvan spune împăratului toate cele întâmplate fratelui lor celui mai mic, şi se pregătiră să-l primească cu cinste.
Când ajunse la marginea cetăţii unde domnea împăratul, se miră că găsi pe fratele său cel mijlociu care îl aştepta.
Acesta îi povesti toată întâmplarea cu muma lor şi a dascălului, şi cum îi pedepsise Dumnezeu.
Plânse fratele cel mic de osânda dumnezeiască ce căzuse peste muma lor, apoi merse de se înfăţişă împăratului.
Cum se văzură, se cunoscură şi se îmbrăţişară.
Apoi ceru de la împăratul să-i dea un grajd curat unde să-şi puie măgarii, pe care singur îi îngrijăa.
Trecu ce trecu şi nici pomeneală nu era ca să facă pe măgari să se schimbe iarăşi în oameni.
Într-o zi, la masă, când văzu că frate-său cel mic este cu voie bună, împăratul îi zise:
– Ei, ce ai de gând cu măgarii tăi; destul i-ai pedepsit, iartă-i. Să nu socoteşti că nu ştiu tot ce ai păţit. Dară este destul. Mai cu seamă căci ştiu că se topeşte inima în tine de dorul ei.
– Adevăr ai grăit, îi răspunse fratele cel mic. Pentru hatârul tău fac tot.
Trimise de aduse măgarii acolo; le dete de mâncară roşcove şi îndată se făcură iară oameni.
Toţi cei de faţă rămaseră înmărmuriţi când văzură asta minune. Apoi ochii tuturor se aţintiră la măiastra şi mărturisiră că aşa frumuseţe de muiere nici c-au mai văzut, şi nici că se mai poate afla în toată lumea.
Ea atunci începu a zice:
– Mai întâi mulţumesc împăratului că s-a înduioşat de starea cea proastă şi ticăloasă în care ajunsesem şi a stăruit de ne-a făcut oameni la loc.
Apoi, uitându-se la fratele împăratului cel mic, îi zise:
– Numai tu mi-ai venit de hac pe lumea asta; dacă voieşti, sunt gata a te lua de bărbat. Iartă-mă pentru neajunsurile ce ţi-am făcut.
– Apoi eu ce umblam, păcatele mele, când tot veneam pe la tine, şi tu ţi-ai bătut joc de mine. Fie că şi eu mi-am scos din capete. Sunt gata şi eu a te lua de soţie, mai cu seamă acum, că nu mi-a mai rămas la inimă nici o zăcăşeală.
Se pregătiră şi făcură o nuntă d-alea împărăteştile.
Ei nu se mai duseră de acolo. Rămaseră câtetrei fraţii la un loc.
Trebile împărăţiei mergeau găitan.
Locuitorii apucau şi ei de la aceşti trei fraţi când dreptate, când poveţe bune şi când ajutoruri de bani; şi în toată lumea se duse vestea despre ei, cărora li se zicea: La cei trei fraţi împăraţi.