Pe masa pe care stăteau ei înşiraţi mai erau o mulţime de jucării; era mai cu seamă un castel de hârtie de toată frumuseţea. Pe ferestre puteai să te uiţi înăuntru şi să vezi toate încăperile. În faţa castelului era un pâlc de copaci şi în mijlocul lor era o oglinjoară care închipuia un lac. Pe ea pluteau şi se oglindeau lebede de ceară. Toate jucăriile erau drăgălaşe, dar cea mai drăgălaşă era o fetiţă care stătea în uşa castelului; era făcută şi ea din hârtie, însă avea haine frumoase şi pe umeri o panglică subţire şi albastră, chiar ca o broboadă. Pe broboadă, drept la mijloc, era o stea strălucitoare, cât faţa ei de mare. Fetiţa stătea cu braţele ridicate, fiindcă era dansatoare şi îşi ridicase şi un picior, dar aşa de sus încât departe soldatul de plumb nu vedea unde-i şi credea că fata are ca şi el numai un picior.
"Ar fi o nevastă tocmai potrivită pentru mine - se gândi el; atâta numai că e cam boieroaică, stă într-un castel şi eu stau într-o cutie în care suntem douăzeci şi cinci de inşi; nu-s tocmai potrivit pentru ea; da' eu tot am să încerc să intru în vorbă cu dânsa."
Şi s-a întins cât era de lung după tabachera de pe masă. De aici, putea să se uite în voie la dansatoarea cea mititică şi subţire, care stătea mereu într-un picior, fără să cadă.
Seara, soldaţii de plumb au intrat în cutie şi toţi cei din casă s-au dus la culcare. Şi atunci, cutia cu muzicuţă a început să cânte tot felul de cântece vesele. Soldaţii de plumb au început să zăngănească în cutia lor, fiindcă voiau şi ei să iasă şi să vadă ce-i, dar nu puteau să ridice capacul. Spărgătorul de nuci se dădea de-a tumba şi creta se zbenguia pe tăbliţă. De atâta larmă, canarul s-a trezit şi a început şi el să vorbească în versuri. Numai soldatul de plumb şi cu dansatoarea nu se mişcau din loc. Ea stătea mereu într-un picior, în vârful degetelor şi cu braţele întinse, el stătea tot aşa de neclintit pe singurul lui picior şi nu-şi lua nici o clipă ochii de la dânsa.
Deodată, ceasul a bătut douăsprezece şi poc!, capacul tabacherei s-a deschis, dar în tabacheră nu era tutun, era numai un drăcuşor mititel şi negru. O şmecherie straşnică!
- Ascultă, soldat de plumb - a spus drăcuşorul - mută-ţi ochii în altă parte!
Dar soldatul parcă nici n-ar fi auzit.
- Bine, ai să vezi tu mâine dimineaţă! a spus drăcuşorul.
Când s-a făcut ziuă şi copiii s-au sculat, au luat soldatul de plumb şi l-au pus pe marginea ferestrei şi, deodată, c-o fi fost drăcuşorul, c-o fi fost vântul, fereastra s-a deschis şi soldatul de plumb a căzut de la etajul al treilea. A fost un drum cumplit. A căzut cu piciorul în sus şi s-a înfipt cu chivăra şi cu vârful baionetei între două pietre ale caldarâmului.
Fata din casă şi băieţaşul s-au dus repede jos ca să-l caute; dar, cu toate că erau cât pe ce să calce pe el, nu l-au zărit. Dacă soldatul de plumb ar fi strigat: "Aici sunt!", desigur că l-ar fi găsit, dar el n-a strigat fiindcă era în uniformă şi nu se cuvenea să strige aşa, în gura mare.
Începuse să plouă. Picăturile cădeau tot mai dese şi de la o vreme turna cu găleata. După ce-a trecut ploaia, au venit doi băieţi.
- Ia uite - zise unul dintre ei - un soldat de plumb! Ia să-l luăm şi să-i dăm drumul pe apă!
Au făcut o luntre dintr-un ziar, au pus pe soldat în luntre şi i-au dat drumul pe apa care curgea prin şanţul de pe marginea străzii; cei doi băieţi alergau pe lângă el şi băteau din palme. Ce umflată era apa şi ce valuri făcea! Fusese ploaie, nu şagă! Luntrea de hârtie se legăna încoace şi încolo şi câteodată se învârtea aşa de repede încât soldatul tremura. Dar tot neclintit rămânea, faţa îi era nemişcată şi el se uita drept înainte şi nu scăpa puşca din mână.
Deodată, luntrea a intrat pe sub un podeţ. Era întuneric chiar ca în cutie.
- Oare unde mă duc? - se gândea el. Asta-i numai din vina drăcuşorului! Ah, dacă fetiţa aceea ar fi aici cu mine, în luntre, nu mi-ar păsa chiar dacă ar fi de două ori mai întuneric decât este!
Deodată, a venit un şobolan care îşi avea casa acolo, sub podeţ.
- Ai paşaport? - a întrebat şobolanul. Arată-mi paşaportul!
Soldatul de plumb n-a răspuns nimic şi şi-a strâns şi mai tare arma la umăr. Luntrea a plecat mai departe şi şobolanul după ea! Brr!, cum îşi mai rânjea dinţii şi striga la aşchiile şi la paiele care pluteau duse de apă:
- Opriţi-l! Opriţi-l! N-a plătit vama şi nu a arătat paşaportul!
Apa curgea tot mai repede. Soldatul de plumb a mai putut să vadă o clipă lumina zilei când a ieşit pe sub podeţ, dar deodată a auzit un vuiet care ar fi speriat şi pe un om, cât de viteaz. Aici, la capătul podeţului, pârâiaşul de ploaie se vărsa într-un canal mare; pentru soldatul de plumb asta era tot aşa de primejdios cum ar fi pentru noi dacă ne-am rostogoli într-o cascadă.
Acuma era greu de tot. Luntrea a ieşit de sub podeţ; soldatul se ţinea cât putea mai drept, nimeni n-ar fi putut să spună că a clipit măcar! Luntrea s-a învârtit de vreo trei-patru ori, s-a umplut de apă şi a început să se scufunde. Soldatul de plumb era acum în apă până la gât; luntrea se scufunda tot mai tare şi hârtia tot mai tare se desfăcea; apa-i ajunsese soldatului până peste cap. El se gândea la dansatoarea cea mititică şi drăgălaşă, pe care nu avea s-o mai vadă niciodată, şi-n urechile lui răsuna un cântec:
Du-te la război, oştene,
Şi de moarte nu te teme!
Hârtia s-a rupt şi soldatul de plumb s-a prăbuşit în apă, dar n-a ajuns la fund, fiindcă, chiar în clipa aceea, un peşte mare l-a înghiţit. Ce întuneric era înăuntru! Era mai rău decât sub podeţ şi era aşa de strâmt locul! Soldatul de plumb însă era neclintit şi zăcea întins, cu arma la umăr. Peştele umbla încoace şi încolo prin apă şi se zbuciuma cumplit. Apoi s-a oprit deodată şi nu s-a mai mişcat; pe urmă, o fâşie de lumină l-a străbătut ca un fulger. Lumina s-a făcut tot mai mare şi s-a auzit un glas strigând: "Uite soldatul de plumb!"
Ce se-ntâmplase? Peştele fusese prins, dus la piaţă, vândut şi acuma ajunsese în bucătărie pe masă şi bucătăreasa îl spintecase cu satârul. Bucătăreasa l-a luat de mijloc cu două degete şi l-a dus în casă; toţi cei din casă s-au îngrămădit să vadă pe năzdrăvanul care călătorise pe apă până-n pântecele unui peşte; dar soldatul de plumb nu se prea fălea cu asta.
L-au pus pe masă şi... să mai spui că lumea nu-i plină de întâmplări minunate! Soldatul de plumb era acuma în odaia în care stătuse până în clipa când căzuse de pe fereastră. Erau tot copiii aceia; pe masă erau aceleaşi jucării şi castelul cel frumos cu dansatoarea cea mititică şi drăgălaşă. Stătea şi acuma tot într-un picior şi cu celălalt ridicat în sus, dar fără să se clintească. Soldatul de plumb s-a înduioşat aşa de tare încât mai că ar fi început să plângă cu lacrimi de plumb, dar s-a gândit că un oştean nu trebuie să plângă, aşa că s-a uitat numai ţintă la dânsa şi n-a spus nimic.
Deodată, un băieţaş a luat soldatul şi l-a azvârlit drept în sobă - de ce l-o fi azvârlit, că doar nu făcuse nimic rău? Dar aici desigur că tot drăcuşorul din tabacheră şi-a vârât coada.
Soldatul de plumb stătea acuma pe jeratic şi se simţea năpădit de-o căldură nemaipomenită; căldura asta o fi fost de la foc sau o fi fost de la dragoste, nu ştia nici el.
Culorile i se şterseseră; că i s-or fi şters de zbuciumul călătoriei ori de atâtea necazuri care dăduseră peste el, cine mai ştie? Se uita la fetiţa într-un picior, fetiţa se uita şi ea la dânsul şi soldatul simţea că se topeşte, dar tot neclintit stătea, cu arma la umăr. Deodată, s-a deschis uşa, s-a făcut curent şi dansatoarea, luată pe sus de vânt, a zburat drept în sobă, lângă soldatul de plumb, a luat foc şi s-a făcut scrum. Soldatul s-a topit de n-a mai rămas nimic din el decât un cocoloş de plumb şi, când a doua zi dimineaţa servitoarea a scos cenuşa din sobă, n-a mai găsit din el decât o inimioară de plumb; din dansatoarea cea drăgălaşă nu mai rămăsese decât steaua de pe broboadă, dar steaua era acuma arsă şi neagră ca tăciunele.